Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Dialog cu cititorii Marşul celor neluaţi în seamă

Marşul celor neluaţi în seamă

Un articol de: Daniel Palade - 05 Iun, 2014

Chiar înainte de a pleca în coloană, la Marşul pentru Familie, organizat de Asociaţia Familia Tradiţională pe 1 iunie 2014, am auzit un cameraman spunând: „Bă, ăştia sunt mai mulţi ca la Pungeşti!“. M-a bucurat să aud asta, ştiind cât de mult şi-au dorit organizatorii să ajungă la inima oamenilor şi să-i determine să intre, pentru câteva ore, în rândul celor ce susţin o familie în sensul ei tradiţional: femeie, bărbat şi copii.

Nu mi-am imaginat că acţiunea va fi preluată de CNN sau de Le Monde, aşa cum nu mi-am imaginat că vor fi doar comentarii pozitive. În fond, orice manifestare publică îşi asumă posibilitatea de a fi aplaudată sau incriminată. Totuşi, nici nu mi-am imaginat că, în media, cu excepţia câtorva timide comentarii locale, va fi o linişte totală asupra evenimentului.

Sfârşit de oboseală, la ştirile de după miezul nopţii am luat telecomanda şi am mutat din program în program, în speranţa că voi prinde vreo ştire despre Marşul de la Iaşi. Nimic. Toate ştirile despre 1 iunie erau o combinaţie de copii şi politicieni. Se mai vorbea despre protocolul încheiat între BOR şi Ministerul Educaţiei, privitor la profesorii de religie care vor avea nevoie de un aviz din partea Bisericii. Deşi protocolul a fost pus la dispoziţia presei la două minute de la semnare, un anume post tv deconspira, cică, secretoasa înţelegere. Mai mult decât atât, un domn de la o asociaţie umanistă avea alocat un foarte larg spaţiu pentru a comenta această ultimă „conspiraţie“ între cele două instituţii.

Nedumerirea mea nu vine din combinaţia copii-politicieni, nici din supravegherea atentă a relaţiilor interinstituţionale. Nici măcar din faptul că unui singur om, de la o singură asociaţie umanistă, i se alocă pe un post naţional atâtea minute. Nedumerirea mea vine din faptul că niciun post naţional nu a găsit măcar 30 de secunde pentru a arăta ce au făcut, la Iaşi, câteva mii de oameni (estimările optimiste au depăşit cu mult cifra de 8.000 de participanţi, cele mai pesimiste nu au scăzut nicicum sub 6.000).

O zi mai târziu, un prieten mă anunţa că pe Gândul au apărut deja ştiri depre evenimentul Gay Pride, care anul acesta se va numi Bucureşti pride şi va fi organizat pe 7 iunie. Mă aştept ca, în zilele ce urmează, să fie o avalanşă de ştiri pe această temă - care reia povestea drepturilor minorităţilor. Spunând asta, ştiu că deja mi-am făcut o groază de duşmani, care m-au pus imediat la zid ca fiind intolerant, homofob, medieval. Am şi eu, însă, câteva întrebări:

De ce eu sunt medieval, homofob, intolerant când îmi apăr valorile proprii, nici măcar spunând ceva împotriva altei scări de valori, iar cei ce mi le terfelesc pe ale mele şi protestează la acţiunile mele paşnice sunt moderni, toleranţi, europeni?

De ce vorbim despre minorităţi discriminate şi nu şi despre o majoritate discriminată? Pentru că eu aşa mă simt. Pentru că nu cred, spre exemplu, că Bucureşti, capitala ţării mele, este o capitală a homosexualilor.

Cum ar trebui să se simtă cei peste 8.000 de oameni care nu au scandat nimic împotriva cuiva, ci doar au venit cu copiii lor şi s-au bucurat de ideea unei familii compuse din bărbat, femeie şi copii, dar niciun post naţional nu a semnalat atitudinea lor? 

Oare, pentru a se sesiza presa, ar trebui să ieşim cu bâte? Să vorbim agresiv? Oare nu mai este în ţara noastră loc pentru acţiuni decente?

Aş încheia cu o întâmplare care mi-a fost povestită de cineva, cu puţin timp în urmă. În Anglia, la o oră de educaţie sexuală obligatorie în şcoli, unor elevi de 11 ani li s-a prezentat un film video cu un orgasm sado-masochist. O fetiţă din clasă a fost extrem de bulversată de acest film. Tatăl fetiţei a protestat faţă de ceea ce se petrecuse, prin urmare a fost arestat... Comentariile sunt de prisos!