Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Dialogul casetofoanelor

Dialogul casetofoanelor

Un articol de: Ionuţ Bursuc - 11 Noiembrie 2007

Analizat ştiinţific, omul poate fi definit în multiple feluri, în funcţie de perspectiva din care este abordat. Deşi profunzimea descoperirilor din medicină sau psihologie este uneori de-a dreptul fascinantă, totuşi, fiinţa umană nu se epuizează în complexitatea unor astfel de informaţii.

Creştinismul priveşte persoana umană plenar, trup şi suflet, creatură şi chip al lui Dumnezeu. Acest fapt nu înseamnă că, pe lângă definiţiile ştiinţifice deja existente, teologia creştină vine cu o alta, mai interesantă sau mai profundă. Învăţătura creştină despre om, bazată pe cuvântul Evangheliei, ne indică mai degrabă calea spre o nouă manieră de a înţelege ceea ce medicina, psihologia sau sociologia ne învaţă despre om.

„Un frate l-a întrebat pe Sfântul Pahomie (286-346): «Spune-ne ce vezi în vedeniile tale?». Acesta i-a răspuns: «Păcătosul de mine, nu-i cer lui Dumnezeu să am vedenii (...). O mare vedenie este să vezi un om curat şi smerit. Cu adevărat, ce vedenie poate fi mai mare decât să-L vezi pe Dumnezeu cel nevăzut într-un om văzut, templu al lui Dumnezeu!»“.

Deci aceasta este cea mai mare vedenie, adevăratul miracol: făptura umană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. „Te voi lăuda că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrurile Tale“ (Ps. 138, 14). Poate că nu există lucrare mai urgentă în viaţa noastră duhovnicească ca retrezirea uimirii şi a cutremurării în faţa minunii şi a tainei propriei noastre persoane. Mai ales cuvântul taină trebuie subliniat: cine sunt eu? ce sunt eu? Nu există răspuns evident, căci nu cunosc decât o parte infimă din mine însumi. Limitele persoanei umane sunt extrem de largi. Se întind departe şi avansează în timp şi în afara timpului, în veşnicie. Există în mine profunzimi ascunse, neexplorate, care-mi depăşesc înţelegerea. Tainică, creată după chipul Dumnezeului Celui Viu, persoana umană este alcătuită din patru elemente esenţiale: libertatea, lucrarea harului, comuniunea, creşterea.

Fiinţa umană este, întâi de toate, o făptură liberă

Dumnezeu Creatorul este liber. Făcută după chipul Său, făptura umană este şi ea dăruită cu libertate. Fundamental, prin ce se deosebeşte omul de animale? Înainte de toate, prin conştiinţa de sine, vocea conştiinţei, liberul arbitru, capacitatea de a lua decizii morale. Acolo unde celelalte făpturi, animalele, acţionează din instinct, omul se află prin conştiinţa sa în faţa lui Dumnezeu, deplin conştient de aici şi acum (kairos), de momentul critic şi de circumstanţe: el alege. Dumnezeu îi spune omului în fiecare zi: „Viaţă şi moarte ţi-am pus Eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi.“ (Deut. 30, 19). Numai exercitându-şi liberul arbitru devine omul cu adevărat uman. Fiinţa umană este aşadar, mai întâi, o făptură liberă.

Această importanţă vitală a libertăţii ni se dezvăluie mai înainte de toate în persoana Preafericitei Maria; ea este, după Fiul ei Hristos, modelul şi icoana adevăratei umanităţi. La Buna Vestire, Arhanghelul nu doar îi aduce la cunoştinţă Sfintei Fecioare planul lui Dumnezeu, ci şi aşteaptă răspunsul ei liber şi voluntar; „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38). Ar fi putut să refuze. Dumnezeu este Cel care are iniţiativa, dar consimţământul şi conlucrarea Sfintei Fecioare sunt indispensabile. Ea nu este un instrument pasiv, ci o parteneră activă la mântuire. Răspunsul său nu este în nici un caz predeterminat: e liberă, şi de răspunsul ei depinde întreaga istorie a omenirii.

Într-o lume tot mai dezumanizată, în aparenţă sub autoritatea psihanalizei, a statisticii si a maşinii - creştinii trebuie să reafirme urgent valoarea supremă a libertăţii umane. În întregul univers nu există nimic mai important decât opţiunile libere făcute de persoanele dotate cu raţiune şi conştiinţă. Ca fiinţe umane, deşi suntem condiţionaţi de mediul înconjurător şi de motivaţiile inconştiente, nu le suntem niciodată sclavi neputincioşi. Rămânem liberi. Dumnezeu ne-a instituit pe fiecare, aici pe pământ, împăraţi. Ne-a investit cu puterea de a stăpâni toate vieţuitoarele (Fac. 1, 28). Să nu renunţăm la această împărătească autoritate din laşitate sau din lipsă de imaginaţie.

„Nu sfinţenia e monotonă, ci răul“

Libertate înseamnă şi diversitate şi unicitate. În măsura în care suntem liberi, fiecare dintre noi manifestă chipul divin în maniera sa personală şi absolut unică. Din această cauză, fiecare fiinţă umană are o valoare infinită în unicitatea sa. Fiecare este un scop şi nu mijlocul unui scop exterior. Cultura contemporană ne determină să gândim în termeni stereotipi privind totul ca ceva ce ar putea fi măsurat şi clasat statistic sau chiar „programat“ informatic. Ca umanişti creştini vom avea numai de câştigat rezistând acestei tendinţe. Este de datoria noastră să trecem fără încetare de la nivelul superficial la care fiinţele pot fi clasate în categorii, la nivelul persoanei autentice care nu este niciodată nici plictisitoare şi nici previzibilă. Duhul Sfânt ne-a creat pe toţi liberi şi pe fiecare diferit; dar numai sfinţii, ca „pnevmatofori“, revelează adevăratele calităţi ale făpturii umane, dovedind cea mai mare diversitate. Nu sfinţenia e monotonă, ci răul.

Făptura umană, creată după chipul dumnezeiesc, investită cu conştiinţă de sine şi puterea discernământului moral, nu se mulţumeşte doar să locuiască în lume şi s-o folosească, cum fac celelalte vieţuitoare, ci este capabilă să-L laude pe Creatorul ei şi să i-o reofere printr-un gest de mulţumire. Numai prin această ofrandă devine omul cu adevărat uman. Adică o persoană cu totul diferită.

Fiinţa umană este nu numai o făptură liberă, ci şi euharistică. Fiecare dintre noi este şi împărat şi preot. Pentru omul adevărat, cea mai bună definiţie, prima sa însuşire care-i permite să fie ceea ce este, este recunoştinţa sau rugăciunea de mulţumire. Omul se deosebeşte de celelalte vieţuitoare şi prin privilegiul de a fi preot al creaţiei, de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a cere binecuvântarea Sa asupra altor persoane şi asupra lucrurilor.

„Comunic, deci exist“

Omul, făptură liberă şi euharistică, mai are şi o altă însuşire definitorie: este o făptură socială. Este, cum îl numeşte Aristotel, o „vieţuitoare politică“, căci nu devine cu adevărat el însuşi, cu adevărat uman decât trăind în polis (cetate), adică într-o comunitate organizată social. Chiar şi pustnicul se pregăteşte pentru viaţa de singurătate trăind mai întâi viaţa de comuniune dintr-o mănăstire. Omul este „dialogal“. Cum scrie John Macmurray, „omul începe să existe numai în momentul în care comunică, cel puţin, cu un al doilea“.

Trăim într-o societate tot mai rece şi mai marcată de singurătate. De aceea, în calitatea noastră de creştini, suntem chemaţi să reafirmăm sensul comuniunii personale. Trebuie să ne opunem stăpânirii maşiniste.

Într-o zi, cineva s-a dus la un psihiatru. Acesta i-a zis „Mă concentrez mai bine dacă nu vă privesc în faţă. Întindeţi-vă pe canapea, iar eu voi sta în spatele acestei draperii. După un timp, simţind o prea mare linişte în spatele draperiei, pacientul devine suspicios. S-a ridicat şi, mergând în vârful picioarelor, a dat încetişor draperia deoparte. Bănuiala sa era întemeiată. Acolo era, într-adevăr, un scaun, dar pe el se afla un casetofon care-i înregistra spusele. Psihiatrul dispăruse prin uşa aflată în spatele scaunului. Pacientul nu s-a tulburat prea tare, deoarece îşi avea povestea vieţii înregistrată pe o casetă, căci o spusese de mai multe ori diferiţilor psihiatri pe care-i consultase. Şi-a scos propriul casetofon din servietă, a instalat caseta. L-a pus pe canapea, i-a dat drumul şi a plecat să bea o cafea într-o cafenea aflată pe cealaltă parte a străzii. Aici l-a găsit şi pe medic, cu un pahar în faţă. S-a apropiat şi s-a aşezat la aceeaşi masă. „Păi, a protestat psihiatrul, aici ar trebui să fiţi? Nu pe canapeaua din cabinet, povestindu-vă viaţa?“ „Nu vă faceţi griji, i-a răspuns pacientul, casetofonul meu vorbeşte casetofonului dumneavoastră“.

Datoria noastră de creştini este tocmai afirmarea valorii supreme a părtăşiei directe, a întâlnirii reale, de la persoană la persoană, nu de la maşină la maşină. Faţă către faţă. Iată, deci, cum este adevărata persoană umană: liberă, euharistică, socială.

* Texte selectate din Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Ed. Christiana, Bucureşti, 1993