Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Din dragoste pentru înalt

Din dragoste pentru înalt

Un articol de: Augustin Păunoiu - 19 Iul, 2019

Ce legătură ar putea exista între un proroc din Vechiul Testament, Sfântul Ilie Tesviteanul, şi un pilot din zilele noastre? Răspunsul e uşor de dat. Pe amândoi îi caracterizează cel mai bine verticala. Prorocul e cel care reprezintă vocea, mesajul Dumnezeului Celui Preaînalt către noi, cei de pe pământ. În schimb, pilotul se înalţă în văzduh, iar cerul devine fereastra peste care el se apleacă pentru a-L vedea mai bine pe Dumnezeu. Dar ei mai au ceva în comun. Viaţa profetului care s-a înălţat la cer în carul de foc, o viaţă plină de primejdii, pe care le-a biruit cu ajutorul lui Dumnezeu, e un imbold pentru toţi piloţii să reuşească în misiunea lor, deloc uşoară.

Cine îşi alege profesia de pilot este incontestabil un îndrăgostit de cer, un însetat de înălţimi. Orice pilot, chiar dacă nu o mărturiseşte deschis, este o persoană cu vădită vocaţie de autodepăşire.

Un pilot se naşte pe pământ, desigur, dar a doua lui patrie este cerul. Dumnezeu este vecinul oricărui pilot. Cel mai apropiat vecin. Piloţii sunt oamenii care ştiu cel mai bine ce înseamnă existenţa pe verticală. Deşi nu fac paradă cu credinţa lor în Ziditor, piloţii nu doar cred că acolo sus îi ocroteşte Cineva, ci şi simt acest lucru. Ei, care străbat locurile inaccesibile altor muritori, ei, care fac ca norii să se strecoare pe la picioarele lor, ei, care trăiesc cu trupul în văzduh, dacă nu ar fi credincioşi chipului dumnezeiesc după care au fost creaţi, şi îngerilor, făpturilor nevăzute şi înaripate, atunci cine să fie?

Orice pilot e „condamnat” să gândească măreţ, să gândească înalt. Pentru că el funcţionează pe geometria înălţimii. Un avion fără om la manșă e doar o grămadă ordonată de fiare, sticlă şi cabluri. Un avion fără pilot nu e un avion. „Omul zboară avionul”, spun piloții. M-a contrariat afirmația. În gramatica noastră, conform tranzitivității lor, verbele se împart în două categorii, tari și slabe. Verbele tari, ca de exemplu îa iubi”, „a urî”, „a dori”, „a respinge”, cer întotdeauna complement direct. Verbele slabe, cum sunt „a reflecta”, „a se mira”, „a zbura”, cer complement indirect. Atunci când spunem zbor cu avionul de la București la Roma, de pildă, cel care afirmă acest lucru este pasagerul. Pe când pilotul se raportează altfel la aceeași cursă aeriană. El zice „zbor un Boeing sau un Airbus...”.

Așadar subiectul este cel care determină cum se repercutează acțiunea lui. Ceea ce face din avion un lucru care ţine de cer este omul. Omul, luat din pământ, zboară, iar avionul, dintr-un maldăr de fiare, devine ceva care-şi pierde din greutate şi se ridică în înaltul cerului. Pentru pilot, cerul e fereastra peste care se apleacă pentru a-L vedea mai bine pe Dumnezeu.

O zi obişnuită din viaţa unui pilot de linie începe însă nu cu zborul propriu-zis. Ci cu un briefing, adică o şedinţă unde sunt prezentate aspectele esențiale pentru desfășurarea activității, precum situația meteorologică, asigurarea logistică, activitatea celorlalte aeroporturi, planul de comunicații şi alte aspecte legate de siguranța aeronautică.

Înaintea fiecărui zbor este obligatorie efectuarea acestui briefing care presupune stabilirea în detaliu a datelor legate de cursa respectivă. Apoi urmează zborul efectiv.

Pe pista de decolare de la Otopeni avioanele de la terminalul de îmbarcare îşi aşteaptă tăcute pasagerii. Păsările ciripesc în iarba înaltă, dar peste numai câteva minute zgomotul asurzitor al motoarelor de Boeing sau Airbus le va acoperi cu totul.

Pentru un pilot de linie decolarea avionului de călători sau de marfă pe care-l conduce este un proces lent în comparaţie cu cel al unui supersonic. Dar, în ambele cazuri, un comandant de aeronavă, fie că e civilă sau militară, trebuie să simtă avionul. Aşa cum orice şofer experimentat ştie pe unde calcă roţile vehiculului său, chiar dacă nu le vede, la fel se întâmplă şi cu pilotul. Când comanda start este activată, pentru avion densitatea aerului se schimbă odată ce viteza creşte. Pentru cei rămaşi la sol, aerul e impalpabil, pentru pilot, nu. Sau e impalpabil la început, apoi devine fluid şi, în cele din urmă, solid, pentru ca pilotul să se sprijine pe el şi să urce.

Cadranul altimetrului avionului indică înălţimea şi treptat el urcă la 200, 300, 500, 1.000, 1.500, 2.000 metri... În cabină nu s-a schimbat nimic, dar în afara ei, casele, maşinile, toate par nişte mici jucării ale oamenilor. Şoselele sunt asemenea unor curele şerpuitoare. Însă avionul se ridică mai sus. De la 3.000 de metri pământul se vede compartimentat sub forma diverselor figuri geometrice. În stânga şi în dreapta avionului sunt numai pătrate galbene-deschis şi verzi, încadrate de dreptunghiuri aurii şi negre. Sunt lanurile de rapiţă şi mazăre lângă care stau cele de floarea- soarelui. Dreptunghiurile aurii sunt pământurile semănate cu grâul care s-a copt acum, iar cele negre înseamnă că acolo recolta a fost culeasă şi s-a arat deja.

Pilotul are timp să urmărească acest spectacol de culori. Pentru că, odată ce ai ajuns la plafonul de înălțime corespunzător, avionul intră pe comanda automat. Dar chiar și pentru piloții de linie, cursele incumbă riscuri. O mărturisesc toți: „Neprevăzutul face parte din viețile noastre, atât în zona personală, cât și profesională. Indiferent cât de mult am planifica și am pregăti un zbor, pot să apară în orice moment situații imprevizibile, iar lucrurile să nu decurgă conform planului. Suntem an­tre­nați să gândim și să acționăm în dinamică, să reconfigurăm itinerarul dacă este necesar. Ne antrenăm în simulatorul de zbor pentru a rezolva cazurile speciale, adică anumite defecțiuni ale tehnicii care pot apărea în timpul zborului. Trebuie să ne menținem calmul, să acționăm prompt, neprecipitat, conform procedurilor de urgență”.

Da, e un răspuns puțin încurajator, dar el transmite un mesaj cât se poate de evident: nu primejdia e ceea ce iubesc piloţii. Ei iubesc viaţa. Acolo sus, inima unui pilot bate la fel ca inima oricărui alt om aflat la sol. Deşi înfruntă pericole de neimaginat, el nu se plânge, nici nu se teme, ci aşteaptă încheierea misiunii cu speranţa revederii celor dragi. Toate acestea sunt griji, sunt grijile unui om viu. O recunosc toți cei de la manșă: „În trecut îmi era frică să greșesc, îmi era frică de dezamăgire, dar cred că am ajuns acum la o anumită maturitate care mă face să înțeleg că prin natura firii umane suntem supuși greșelilor, că avem uneori zile mai bune și alteori mai puțin bune, că micile greșeli fac parte din existența noastră și că din greșeli poți de fapt învăța”.

Piloţii nu au o viaţă uşoară. Poate tocmai de aceea Sfântul Proroc Ilie, cel care s-a ridicat cu carul de foc la cer, a fost ales ca ocrotitor în profesia pe care și-au dorit-o. Un profet care a făcut faţă celor mai mari adversităţi, dar pe care Dumnezeu l-a ascultat şi i-a împlinit întotdeauna rugăciunile. De aceea, pentru că astăzi este şi ziua lor, a tuturor piloţilor, să le adresăm urarea îndătinată în branşa lor: Cer senin!