Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Dincolo de cotidianul proiectat în derizoriu

Dincolo de cotidianul proiectat în derizoriu

Un articol de: Alexandru Pripon - 04 Oct, 2018

Familia este cel mai de preț spațiu în care se formează, se dezvoltă și, după un timp, se oglindește viața noastră. Și îmi este greu să înțeleg logica purtată de vânt a celor dispuși să răstălmăcească sensuri și valori de dragul unor principii volatile ori al câtorva clipe mărginașe de glorie. Deși căderea în derizoriu a lumii în care trăim este un fenomen cu rădăcini destul de adânci, la a cărui plantare pe aceste meleaguri am contribuit, în mare măsură, cu toții.

Ideologii savante sau nerozii bine aduse din condei. Societatea noastră se transformă într-un cimitir al ideilor care nu ar fi avut nici o șansă de supraviețuire în lumea reală. Însă aici, în acest perpetuu separeu al veridicității, până și cele mai volatile gânduri trăiesc, prin noi, ca niște paraziți monstruoși, infectând și ucigând spirite cu forța pe care le-o dăm noi înșine. Aruncându-ne în derizoriu.

În afara divinului, omul este înfiorător de singur, fie el și perfect integrat într-o societate gregar-gălăgioasă. Idei perfide și atitudini înnegurate îl străbat și îl împing către mereu alte zări, fără un țel vizibil. Prin suflet, tăcerile nimicitoare alternează cu strigăte zgomotoase și stările de dureroasă luciditate sunt urmate de psihoze atroce. Iar toate aceste momente și trăiri se învălmășesc fără sens, fără altă țintă precisă decât distrugerea. Lentă și chinuitoare.

De fapt, omul nu este, nu poate fi sub nici o formă atât de slab. Dimpotrivă, are o forță colosală. Ar putea schimba lumea cu un gând curat și cu un zâmbet sincer. Pentru aceasta, însă, este nevoie să își accepte, paradoxal, nepu­tința de a reuși singur și să îmbrățișeze liniștea împăcării unidirecționale cu Dumnezeu. Unidirecțională, pentru că Părintele Ceresc nu este, nu poate fi supărat până la distanțare de noi. Ne așteaptă, cu răbdarea tatălui, uneori amuzat, alteori întristat de șotiile copilului care abuzează de libertatea acordată. Iar ceea ce facem, adesea, crezând că mutăm munții și modificăm structural universul, se reduce la atitudinea unui puști, cu praștia în mână. O mină de frondeur care vrea, în ultimă instanță, să fie băgat în seamă.

Suntem încă foarte departe de ceea ce ar trebui să fim. Și ne tot îndepărtăm, crezând că existența noastră dezordonată slujește unor principii înalte, că acțiunile noastre sunt dedicate, dacă nu binelui comun, măcar propriului bine. Trezirea, căci va exista una, chiar dacă întârziată, va fi crâncenă, pentru că va răsturna tot sistemul de valori contorsionate întru derizoriu ale prezentului, fără a fi o revoluție, ci o așezare întru normalitate.

Pe malul acestui fluviu al cotidianului pervertit, al separeului veridicității, care curge spre amonte, există persoane care aruncă pietre în apă. Sperând să stârnească măcar un val mai puternic. Și dorindu-și din suflet să profite de cel mai mărunt scandal ivit. Aceste persoane devin, cumva, vizibile, respectate și apreciate, se erijează în modele pentru noi și pentru copiii noștri. Se înalță, înșelător, mult deasupra propriei condiții morale și intelectuale, hrănind iluzii cu devotamentul celui care și-a ascuns toată exis­ten­ța în aparență - acel spațiu unde un om valorează doar cât cuvântul lui, iar înșelăciunea este o simplă și nevinovată figură de stil.

În lumea reală se vorbește, astăzi, insistent despre familie și despre întemeierea ei, conform firescului, pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părin­ților de a asigura creșterea, edu­cația și instruirea copiilor. Nimic mai simplu. Este vorba despre acea familie căreia îi datorăm cu toții existența. Și importanța capitală a subiectului este cu atât mai evidentă, cu cât se încearcă aruncarea lui în derizoriu. Deoarece, după cum vedem cu toții, împotriva definirii clare a familiei sunt azvârlite, cu praștia, opinii contrare, agresive, din acel separeu al veridicității, unde se pot ascunde ușor cuvinte și oameni cu mai multe fețe, care își așază ideile de împrumut pe altarul noutății ca ideal.

Am auzit destule mărturii ale unor oameni lucizi, convinși irevocabil de importanța Referendumului pentru familie ca urmare a analizării acestei opoziții stranii, cu accent prea puțin românesc. Și știu că, dincolo de cotidianul proiectat în derizoriu, noi, românii, suntem capabili să păstrăm lumina divină, înțelegând că adevărul nu se găsește nici la apus, nici la răsărit de noi înșine, ci în cel mai de preț spațiu unde se formează, se dezvoltă și, după un timp, se oglindește viața noastră: în familie.