Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Diplomația creștină: un exemplu paradoxal

Diplomația creștină: un exemplu paradoxal

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 16 Ian, 2019

Într-unul dintre multele sale discursuri care au încântat lumea greacă, renumitul orator Demostene spunea: „Solii nu dispun nici de corăbii de luptă, nici de infanterie grea, nici de cetăți; armele lor sunt cuvintele și momentele prielnice. În tratativele importante, aceste momente sunt trecătoare și, odată pierdute, ele nu mai pot fi recâștigate” (apud ***, Di­plo­mați iluștri, vol. I, București, Ed. Politică, 1969, p. 8).

Citind aceste cuvinte, ne putem întreba: există sau au existat vreodată și diplomați creștini?

În majoritatea covârșitoare a scrierilor privind diplomația ni se expun tactici bazate pe înșelătorie, vorbire cu două înțelesuri, tergiversare continuă atunci când situația este dificilă și facilitarea tuturor acțiunilor atunci când există un moment prielnic. Diplo­mația pare total lipsită de moralitate, conjuncturală, oportunistă. Și poate că termenul din urmă este cel care lovește asemenea unui trăsnet în tot edificiul măreț și glorios, adesea bine ascuns de ochii publicului, și care constituie acea istorie a dedesubturilor tuturor deciziilor mari care s-au luat de-a lungul timpului. Nu regii, nici sfetnicii lor apropiați, iar uneori nici dușmanii lor n-au fost cei care au luat aceste decizii, ci foarte des propriii diplomați. Este greu să decizi singur ceea ce se petrece la mii de kilometri depărtare și, uneori, poate chiar nu te interesează atât de mult sau ai încredere deplină în cel care te reprezintă. Alteori, pur și simplu nu vrei să știi. Unii conducători preferau să se spele pe mâini de sângele vărsat cu aruncarea întregii vini în spatele diplomației.

Deci, dacă ești diplomat, atunci porți uneori toată povara națiunii pe propriii umeri. Și dacă iei deciziile finale fără a gândi crești­nește, atunci poți arunca o nați­une întreagă în ghearele unei situații imposibile.

Prin urmare, au existat diplo­mați creștini, iar cei mai de seamă pot fi observați chiar în Imperiul Bizantin. Acolo, soliile erau purtate nu doar de sfetnici de încredere de la curtea imperială, ci și de teologi sau clerici. Aceștia mergeau în diferite părți ale lumii pentru a discuta probleme de mare importanță politică și socială cu reprezentanții altor popoare. Regăsim solii în zonele triburilor păgâne încă ale bulgarilor sau rușilor în secolele IX și X sau în regiuni mongole în secolele XIII- XIV. Ce este interesant la diplo­mația bizantină rămâne incredibila ei capacitate de a converti. De nenumărate ori, diplomații bizantini au repurtat succese uimitoare în această privință, determinând conducători și triburile acestora să îmbrățișeze creștinis­mul și să accepte ca noua religie să influențeze dezvoltarea politică și socială pe termen lung a viitorului lor stat sau națiune. Acest fapt îl determină pe Charles Diehl să afirme că „şdiplomațiiţ deveneau atunci confidenții, consilierii, miniștrii regelui; se stabilesc aici episcopi care vin de la Constantinopol; și nu numai că religia creș­tină aduce cu ea un cult nou, o liturghie necunoscută și seducătoare, dar introduce o întreagă lume de idei, de sentimente, de obiceiuri exterioare; o nouă civiliza­ție, cu totul bizantină, pătrunde și transformă pe străini” (Charles Diehl, Figuri bizantine, vol. 1, trad. de Ileana Zara, prefață și tabel cronologic de Dan Zamfi­rescu, București, Editura pentru Literatură, 1969, p. 120).

Fără acest efort de a cunoaște și de a converti atâtea națiuni la creștinism, diplomația bizantină nu s-ar fi deosebit prea mult de cea medievală, cu toate că nu este lipsită nici ea de intrigi, de povești care implică viclenie și cruzime, de momente în care se profită fără nici un fel de opreliști de unele tratate și biruri acceptate cu multă naivitate de triburile barbare. Însă dincolo de aceste aspecte inerente unei activități bazate pe înșelătorie, se observă transmu­tația fenomenală a popoarelor care intră în contact cu diplomația bizantină. În Occident, statele se formează dintr-un exces al do­rinței de putere. În Orient, statele se formează pe baza unui schimb cultural și religios de mare im­portanță, caracterizat de seriozitate, disciplină și un respect reciproc pe care numai diplomația de înaltă calitate îl poate asigura pe termen lung.

Poate că una dintre cele mai bune descrieri ale diplomației bizantine a fost făcută, indirect, de marele om de cultură Alexandru Paleologu, care spunea: „Unii își fac o fală din refuzul oricărui compromis. Dar asta e o iluzie, cel mai adesea onestă, dar nu chiar totdeauna. Nu se poate trăi fără compromisuri. Totul e o chestiune de priorități și de simț al valorilor. Compromisurile sunt legea co- exis­tenței, legea păstrării valorilor umane în contextul social și istoric” (Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante, Iași, Ed. Polirom, 21998, p. 15).

Și care a fost cea mai mare valoare păstrată și oferită de diplo­mația bizantină? Viața creștină.