Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei „Doamne, bine este să fim noi aici...”

„Doamne, bine este să fim noi aici...”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Marius Nedelcu - 06 Aprilie 2019

În orice perioadă de pregătire duhovnicească, așa cum sunt în mod special posturile bisericești de peste an, omul este îndemnat la o anumită interiorizare a vieții sale care poate fi sintetizată în expresia fuga de lume, de cele exterioare și vremelnice. Totuși, ritmul alert al vieții cotidiene ne împiedică să ajungem la acest ideal și, de fiecare dată când dorim să lepădăm lumea și tot instrumentarul ei care ne cuce­rește, ne trezim capturați, aproape fără voia noastră, ca într-un șuvoi de probleme care ne împinge la suprafață. Gândul meu este să nu ne judecăm aspru în aceste situații și să nu considerăm că am încălcat postul sau am abandonat demersul nostru de creștere duhovnicească. Aș încerca să prezint două situații ilustrative pentru a înțelege că nu trebuie să fim captivi concep­ției că neapărat noi, prin puterile și strădaniile noastre, trebuie să ne înălțăm în mod spiritual la Dumnezeu, ci trebuie să Îl acceptăm pe Dumnezeu așa cum Se coboară El la noi, în situațiile concrete ale vieții noastre, de cele mai mule ori neînsemnate, marginale.

În episodul Schimbării la Față a Domnului de pe Muntele Tabor, Evanghelistul Matei consemnează un gest aparent lipsit de im­portanță, dar care mi se pare foarte profund. După ce Domnul Hristos Își arată chipul plin de slava dumnezeirii, Apostolul Petru, într-o stare evidentă de uimire, spune cuvintele: „Doam­ne, bine este să fim noi aici; dacă voiești voi face aici trei colibe: Ție una, și lui Moise una, și lui Ilie una” (Matei 17, 4). Acest gând, născut din inima simplă, dar înflăcărată a lui Petru, recapitulează personalitatea sa activă, lucrătoare, bărbătească, dar reprezintă și o atitudine firească, din ce în ce mai neprețuită sau marginalizată astăzi. Adică, aceea de a oferi lui Dumnezeu din cele ale tale, puterea ta și priceperea ta, atât cât sunt la un anumit nivel sau stadiu. Sfântul Petru nu a așteptat momentul prielnic, timpul potrivit, ci atunci, în urma descoperirii slavei lui Dumnezeu, a dorit să ofere ceva, să facă ceva, să închine lui Dumnezeu și celor două personalități arătate pe Tabor, Moise și Ilie, câte o colibă. Iată o atitudine care ne poate ajuta să înțelegem că în lume fiind, sau copleșiți de griji sau nevoi, să avem puterea să oferim lui Dumnezeu din cele ale noastre, strâmbe sau nedepline cum sunt, și dacă am merge mai adânc să înțelegem că trebuie să ne oferim pe noi lui Dumnezeu, așa cum suntem, fără înfrumusețări, fără ocolișuri. Dacă omul e o colibă care pare nesemnificativă și josnică pe lângă o casă de piatră, de lemn sau de zid, atunci trebuie să înțelegem că tocmai în această colibă ar dori Domnul să intre.

Un alt episod biblic semnificativ este arătarea Domnului Hristos la Marea Tiberiadei, consemnată la Ioan 21, 1-14. Episodul începe prin prezentarea apostolilor, Simon-Petru, Toma cel numit Geamănul, Natanael, fiii lui Zevedeu și alți doi ucenici, stând la Marea Galileei. Petru spune simplu: „Mă duc să pescuiesc”. El este urmat de ceilalți. Apostolii par să se întoarcă la îndeletnicirea lor de dinaintea alegerii de a fi pescari de oameni. Iarăși se străduiesc o noapte să prindă pește și nu reușeșsc, dar în nereușita lor, în eșecul lor, Domnul li Se arată. Trăgând spre țărm sunt întâm­pinați de Hristos Înviat, care le cere ceva de mâncare, dar apostolii nu au ce să-I dea. Atunci, El le spune că arunce mreaja în partea dreaptă a corabiei, lucru pe care apostolii îl fac și, în continuare, se umple de pești. Această minune, a pescuirii minunate, le deschide ochii ucenicilor să cunoască că străinul de la țărm este Domnul Hristos.

Vedem că Mântuitorul nu le readuce aminte ucenicilor cuvintele Sale, nici învățăturile Sale, ci într-un moment de deznădejde al acestora, de nereușită, săvâr­șește o minune. Nu îi înalță prin cuvinte și ziceri sfinte, ci prin puterea Sa, prin fapta concretă a vieții care poate să însemne mai mult decât orice informație sau învățătură. Nimic nu pare aici artificial, prefabricat. Totul se desfășoară în cadrele firești ale existenței cotidiene a apostolilor pescari. Ei nu se retrag într-o stare de meditare pentru a-L căuta pe Domnul, ci acțio­nează, se îmbarcă și pleacă la pescuit. Nimic nu prevedea ce avea să se petreacă, dar în aceste lucruri aparent nesemnificative harul lucrează.