Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Dragostea față de satul românesc arătată prin fapte

Dragostea față de satul românesc arătată prin fapte

În urmă cu mulți ani, la câteva luni după ce Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a primit hirotonia întru arhiereu, la prima Sa aniversare în noua calitate și de curând instalat Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, la pomenirea Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, tânărul ierarh mărturisea pentru prima dată în Catedrala Mitropolitană, colaboratorilor și celor prezenți, multe lucruri legate de satul său natal. Venea în Moldova, pe care-o cercetase încă din vremea studenției și despre care scrisese primul său articol la îndemnul cunoscutului profesor de teologie, părintele Mircea Păcurariu. De atunci, de când a vizitat prima dată țara Sfântului Voievod Ștefan cel Mare cu mănăstirile ei, mai ales Sihăstria, în care avea să devină monah 15 ani mai târziu, Mitropolitul de la Iași se legase de Moldova, așa că revenea în patria sa duhovnicească, părăsind-o pe cea trupească în care se născuse, de care a rămas însă legat permanent.

De atunci, de la prima aniversare în slujirea arhierească, și până acum au trecut 30 de ani fără unul (1990-2019).

Părinții Bisericii s-au inspirat, probabil, și din cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate ucenicului său Timotei, când au întocmit cereri, rugăciuni, mijlociri și mulțumiri pentru toți oamenii, dar mai ales pentru cei din înaltele dregătorii. Dacă citim rânduielile așezate demult în tezaurul de cult al Bisericii, constatăm că la zilele importante ale ierarhilor care păstoresc în eparhii mai mici sau mai mari, sau ale celor cu înalte responsabilități și slujiri în Biserică, se fac astfel de rugăciuni la ziua întronizării, a numelui, cea de naștere și cu alte prilejuri, când suntem datori să aducem mulțumire lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate asupra Bisericii prin rugăciunile ierarhului cinstit în aceste contexte. Acest lucru l-am făcut și noi, cu smerenie, în istoricul paraclis din Reședința Patriarhală, în care, de-a lungul timpului, mulți ierarhi care au păstorit la București, înainte și după ce acest loc a devenit Patriarhie, s-au rugat și i-au spus lui Dumnezeu bucuriile și necazurile lor în istoria marcată de evenimente felurite.

Cu prilejul sărbătorilor pe care Preafericitul le-a trăit împreună cu colaboratorii, apropiații și cu toți cei care sunt lângă Preafericirea Sa, s-au spus numeroase cuvinte, dar totuși puține pe lângă cele care s-ar putea spune despre lucrarea Sa îndelungată în slujirea lui Dumnezeu și a Bisericii. Cine ar avea pretenția că în câteva cuvinte poate vorbi despre un ierarh care s-a dăruit din tinerețe Bisericii și care a iubit-o mai mult decât orice? De aceea, nici noi nu avem pretenția că am putea spune multe, doar regretăm că exprimăm prea puțin.

Prezint în continuare câteva cuvinte legate de locul de obârșie al Preafericirii Sale, în contextul Anului omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari), pe care Sfântul Sinod l-a dedicat tradițiilor noastre din locul în care s-a născut veșnicia. La întrunirile pe care Preafericitul le-a avut cu preoții și colaboratorii, a evocat adeseori satul românesc și a spus între altele că nu trebuie să vorbim numai la modul ideal despre acesta, nici nu trebuie să-l ignorăm, ci trebuie să găsim, mai degrabă, căi prin care să-l ajutăm. Adică, mai ales noi, slujitorii Bisericii, să facem ceva pentru satul nostru, pentru biserica și casele care se află în ruină, pentru tot ceea ce se pierde din tezaurul pe care înaintașii noștri l-au creat și l-au lăsat moștenire fiilor lor. Dacă evocăm în cuvinte meșteșugite acest aspect nu realizăm prea mult. Dar, înainte de cuvinte, Preafericirea Sa avea să arate prin faptele lui dragostea față de satul românesc, în general, și mai ales față de satul său, cum este și firesc. Unul dintre înțelepții neamului românesc spunea că putem să cutreierăm lumea întreagă, să ne mirăm de ceea ce au făcut civilizația și tehnologia, dar nici un loc nu va rămâne mai apropiat sufletului nostru decât cel în care ne-am născut.

Dobreștiul este un sat mic, dar, așa cum s-a spus, un sat mic care a dat Bisericii un om mare și care a rămas în amintirea zonei ca un loc în care oamenii trăiau frumos și aveau o anumită așezare, îndestulare sau prosperitate. Dețineau mult pământ pe care îl iubeau și nu-l lăsau nelucrat, așa cum se întâmplă cu alte proprietăți în vremea noastră, unde pământul a rămas de ani de zile părăsit și uitat. Locuitorii Dobreștiului aveau pământ din belșug, unele familii chiar peste 30 de hectare, pe care îl lucrau cu sârg, întrucât oamenii trăiau în armonie cu natura, înțelegeau pământul, știau când trebuie să-l cultive și ce să facă cu roadele la vremea secerișului, fără a le ține prea mult în hambare, unde molima le strică și furii le fură. Erau, așadar, oameni harnici, preocupați și legați de pământ.

Copiii acestora au învățat de la părinți hărnicia și beneficiile muncii cinstite, cum au fost și cei din generația 1950. Mergeau la școală, uneori înfruntând nămeții câțiva kilometri depărtare. Am auzit mărturisirea unei persoane din Dobrești, colegă de școală cu actualul Patriarh, care spunea că mergea pe jos în timpul viforului și al ploilor cel puțin 4 km ca să învețe carte în satul vecin, să pătrundă în tainele cu­noaș­terii și înțelepciunii: „Dă-mi înțelepciunea care șade la tronul tău și nu mă lepăda dintre slujitorii tăi” (Solomon 9, 4).

Într-o astfel de atmosferă, studiind atât în satul natal, cât și la Lăpușnic, localitate vecină, tânărul provenit dintr-o familie de oameni speciali, mama de viță nobilă și tatăl învățător, avea să înțeleagă de timpuriu tainele lui Dumnezeu descoperite atât în cărți, cât și în trăirea oamenilor. Mama Preafericirii Sale avea origine nobilă. Puțini știu că evlavioasa credincioasă Stela Ciobotea provenea din familia unui fost administrator al moșiei din zonă. Avraam Brancu era corespondentul unui conte din Apus, administrând o moșie pe care munceau țăranii din Dobrești și pe care au cumpărat-o în urma îmbolnăvirii proprietăresei, la începutul veacului al 20-lea (1909). Familia dinspre mamă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel avea de la străbunii ei peste 30 de hectare de pământ.

 Au venit încercările anilor de comunism, atunci când oamenii au fost obligați să cedeze statului cea mai mare parte a averii lor. Dar, cu toate acestea, au păstrat permanent obiceiurile bune pe care le aveau până atunci. Unul dintre acestea a fost frecventarea bisericii și legătura strânsă cu tradițiile creștine.

În urmă cu mulți ani, la Mănăstirea Bocșa Vasiova am cunoscut un părinte, încărcat de ani, Ieronim Stoican, devenit între timp arhimandrit, care în vremea copilăriei Preafericitului Părinte Patriarh era ieromonah. Slujea în câteva sate și călătorea pe jos vara și iarna pentru a săvârși măcar o dată pe lună Liturghia și în mica biserică a satului Dobrești. Acolo, la Dobrești, era găzduit tocmai de familia Ciobotea, care îl aștepta cu bucurie, cu bucate alese, primindu-l pe slujitorul Domnului cu cinstea care i se cuvenea. Părintele Ieronim i-a luat pe copiii acestei familii la biserică, iar unul dintre ei a învățat rugăciunile, rânduielile tipiconale și mai târziu a urcat în turnul clopotniței pentru a vesti și altora începutul slujbelor.

Am ascultat adeseori povestiri despre lumea fascinantă a satului și a bisericii închinate Sfintei Parascheva. Spunea că la biserică veneau mulți oameni. Bătrânii satului, chiar și atunci când nu era Liturghie, citeau rugăciuni, acatiste și Cazania. Apoi, când nu aveau slujbe, erau pe marginea rugăciunilor unele discuții, să le spunem teologice. Când copilul de altădată devenise student teolog, unul dintre oamenii satului, nelipsit de la biserică, explica ce înseamnă cuvintele așezate pe pecetea IC HC NI KA. El tălmăcea cam așa, „Iisus Hristos nimeni ca El”. Era, pe de o parte, și acest lucru adevărat, nimeni ca El, Biruitorul morții. De asemenea, erau oameni care învățaseră rugăciunile cu multă dragoste, care mai schimbau câte un cuvânt. În loc de „iar nu făcut” din Crez, cineva spunea „iarna făcut”, gândin­du-se și la anotimpul când se prăznuiește sărbătoarea Nașterii Domnului. Erau oameni simpli, dar profund credincioși, ca și baba Marta, care venea la marile sărbători și prepara cele mai gustoase sarmale, bucate și plăcinte.

Cei mai mulți dintre oamenii de atunci de la Dobrești, câteva sute la număr, care însemnau vreo 120 sau 130 de case, s-au dus către Domnul. Casele s-au risipit, multe dintre ele, dar biserica închinată Sfintei Parascheva a rămas să vorbească despre istoria celor 200 de ani de când ocrotește localitatea, adică de la începutul veacului al 19-lea.

Spre sfârșitul perioadei păstoririi la Iași, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel s-a gândit, poate inspirat fiind de unii patriarhi ai Bisericii, dar și de alți ierarhi ctitori, să zidească la Dobrești o biserică nouă pe lângă aceea a Sfintei Parascheva care i-a ocrotit copilăria. În anul 2005, s-a pus piatra de temelie a unui nou locaș, de această dată monumental, așa cum a văzut fiul locurilor în atâtea alte sate pe unde a păstorit sau a călătorit. Între timp, biserica din satul Patriarhului a fost închinată mai multor sfinți uniți ca într-o cunună a amintirii: Sfânta Parascheva, Sfântul Ilie și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, cărora ar trebui să se adauge și Sfântul Daniel Prorocul sau Daniil Sihastrul.

Edificiul s-a înălțat către cer vorbind despre simțirea duhovnicească a sătenilor care au murit în Italia, în Galiția și la Cotul Donului, între ei și rudenii ale Preafericirii Sale, care au avut multă credință și jertfelnicie. Dar credința s-a manifestat mai ales prin grija celui care iubește mult locul respectiv.

Mai mult decât atât, pe lângă biserică, s-au pus bazele unei frumoase mănăstiri care a prins contur, cu o viață liturgică boga­tă, revigorând viața oarecum părăsită a acestui sat, mai ales în ultimii 20-30 de ani.

Anul acesta ne oferă posibilitatea de a vorbi despre satul românesc, despre satul multor ierarhi, despre învățători, preoți și primari harnici, atenți, evla­vioși și păstrători ai tradițiilor sfinte.

Credem că în acest an, la ziua aniversară a Părintelui Patriarh, se cuvine să amintim faptul că sfinții nu rămân datori celor care îi cinstesc.

Cine ar fi crezut că un tânăr care s-a închinat de multe ori într-o biserică mică a Sfintei Parascheva avea să ajungă pentru aproape 20 de ani arhipăstor chiar în locul ocrotit de Sfânta Parascheva? Cine avea să înțeleagă atunci, demult, că un ierarh care s-a născut într-un sat păstrător al tradițiilor, al primirii de oaspeți și al bunelor rânduieli avea să se îngrijească de atâtea alte sate rămase fără biserică?

Este așadar bucuria oamenilor care arată prin fapte iubirea lor față de locurile natale.