Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Dreapta judecată a Domnului

Dreapta judecată a Domnului

Un articol de: Dumitru Horia Ionescu - 22 Mar, 2010

În vara anului 1546, Carol Quintul, împărat romano-german şi rege al Spaniei, se găsea la Regensburg. Aici a cunoscut-o pe tânăra Barbara Plumberger, fata unui maestru curelar din oraş. Pentru cei doi a fost dragoste la prima vedere. Cum împăratul era deja de câţiva ani văduv, a vrut să se însoare imediat, ceea ce nu i-a fost permis de Curte. Barbara nu era de neam nobil. Pentru câteva ore, Carol Quintul a abdicat, spunând că de acum încolo va trăi ca simplu curelar în Regensburg, lângă frumoasa lui Barbara. Nici acest lucru nu i­a fost permis. Aşa încât împăratul a părăsit oraşul Regensburg cu inima frântă. Câteva luni mai târziu, Barbara a născut un băiat, pe Johann, care a fost adus imediat la Madrid, la curtea împăratului, unde a primit o educaţie aleasă. Carol Quintul a lăsat în testament ca fiul său nelegitim să fie recunoscut ca prinţ, cu numele de Don Juan de Austria. Pentru noul rege spaniol, Filip al II-lea, fiul legitim al lui Carol, Don Juan a fost de la bun început o problemă. Acesta era mai bun la carte, mânuia mai bine spada, era mai iubit şi mai apreciat. Exista, de aceea, o singură soluţie, cea de a-l trimite pe Juan cât mai departe de Madrid. El a fost numit, deşi avea doar 21 de ani, comandantul suprem al flotei pe care Liga creştină nou-formată a trimis-o împotriva turcilor. Filip spera ca această sarcină să fie mult prea grea pentru fratele său vitreg. Flota otomană devenise puterea absolută în Marea Mediterană. Turcii ocupaseră insula Cipru şi ameninţau serios Malta şi Sicilia. Numirea lui Don Juan de Austria în această importantă funcţie a stârnit multă mirare şi chiar mânia amiralului genovez Giovanni Andrea Doria, care sperase, pe drept, că va primi acest post. Cum Spania dădea cei mai mulţi bani şi cele mai multe nave, Doria a trebuit să se resemneze.

Flota creştină a aşteptat navele turceşti conduse de amiralul Deria Ali Paşa în strâmtoarea care leagă Grecia continentală de peninsula Peloponez, în aşa-numitul Golf al Patrasului. Acolo se găseşte portul Nafpatkos, unde, conform tradiţiei, a acostat corabia care l-a adus pe Sfântul Apostol Pavel în Grecia. Bizantinii au construit aici fortificaţii importante, ulterior refăcute şi mărite de veneţieni, care numeau portul Lepanto. Pe 7 octombrie 1571, cele două sute de nave aflate sub pavilionul Ligii creştine au atacat flota turcă. Juan de Austria, intuind superioritatea adversarului, a avut ideea genială de a se apropia imediat cu nava sa "La Real" de cea a comandantului turc pe care a atacat-o şi a scufundat-o împreună cu amiralul turc, care a murit în luptă. Marinarii turci au intrat în panică. În câteva ore, navele acestora au fost scufundate, creştinii obţinând o victorie de proporţii neaşteptate. Poarta otomană nu a mai reuşit să reconstruiască o flotă puternică, fiind nevoită să renunţe la planurile de a cuceri Malta. Vestea victoriei de la Lepanto s-a răspândit imediat în întreaga Europă apuseană, Juan de Austria fiind sărbătorit ca marele apărător al creştinătăţii. Faima lui a crescut şi mai mult, când, doar cu o mână de soldaţi credincioşi, a recucerit portul Tunis. A fost momentul când Filip al II-lea l-a rechemat pe Don Juan la Madrid, pregătindu-i o altă misiune, încă şi mai grea. Spania deţinea ceea ce atunci purta numele de "Ţările de Jos", adică actualul teritoriu al Belgiei şi Olandei. Flamanzii şi olandezii suportau cu greu asuprirea spaniolă, răsculându-se în repetate rânduri. Ofiţerii spanioli considerau numirea lor acolo ca o pedeapsă. În acest context, Filip al II-lea l­a numit pe Juan de Austria guvernator general al Ţărilor de Jos. Dar acesta părea a reuşi iarăşi. După o scurtă perioadă de lupte, deşi situaţia era încă foarte instabilă, Juan de Austria a început negocieri cu influenţii negustori de la Bruxelles. Discuţiile nu au putut fi duse la sfârşit, pentru că Juan a murit la Namur. Oficial s-a spus că a murit de tifos, dar toată lumea ştia că fusese otrăvit. Avea 31 de ani. Pentru Filip al II-lea moartea lui Juan a venit la momentul potrivit. O reuşită la Bruxelles ar fi mărit şi mai mult prestigiul lui imens. El devenise confidentul papei şi al regelui Franţei, tocmai i se propuse tronul Scoţiei. Sultanul Selim al II-lea l-a chemat ca guvernator al Ciprului, promiţându-i o sumă imensă de bani şi numindu-l în scrisoarea trimisă "frate". Juan a refuzat imediat, spunând că va rămâne creştin până la sfârşitul vieţii. Vestea neaşteptată a morţii lui a produs o tulburare teribilă la Madrid. Populaţia oraşului s-a liniştit doar atunci când Filip al II-lea a anunţat că Don Juan de Austria va fi îngropat în palatul de la Escorial, unde până atunci erau îngropaţi doar regii Spaniei.

Cu ani mai târziu, flota spaniolă a fost distrusă la Gravelines de către flota britanică. O parte mare de vină o are şi conducerea diletantă a ducelui Medina Sidonia. Ca o ironie a soartei, printre puţinele vase care au revenit în porturile spaniole a fost şi vechea "la Real" pe care Juan de Austria o comandase de atâtea ori din victorie în victorie. Se spune că Filip al II-lea, când a văzut că "la Real" a scăpat din catastrofa de la Gravelines, a rămas mult timp cu ochii aţintiţi asupra navei. Apoi, întorcându-se, a spus încet, aproape în şoaptă: "Dumnezeu pedepseşte cu dreptate!". Din acea zi, Filip nu s-a mai îmbrăcat decât în haine negre.

Cine călătoreşte pe minunata şosea care leagă Corintul de Patras este bine sfătuit să se oprească la Nafpatkos. Fortificaţiile veneţiene s-au păstrat destul de bine şi strălucesc încă sub lumina de vis a razelor de soare ce se împletesc cu seninul fără pată al cerului şi albastrul închis al mării liniştite. De marea bătălie de la Lepanto aminteşte şi statuia lui Cervantes. Celebrul scriitor, care studiase teologia la Salamanca şi Madrid, a participat la bătălie ca simplu soldat şi a fost grav rănit, pierzându-şi mâna stângă. De aceia a fost poreclit "ciungul de la Lepanto". În opera sa nemuritoare stă undeva scris: "Împăratul nu a avut voie să fie curelar şi fiul acestuia nu a avut voie să fie împărat. Numai aşa s-a făcut dreapta judecată a Domnului."