Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „Dublu”: aproape de Antonioni

„Dublu”: aproape de Antonioni

Un articol de: Elena Dulgheru - 06 Aug, 2016

Debutul în lungmetraj al regizoarei Catrinel Dănăiață, care a avut premiera internațională la Festivalul de la Karlovy Vary, în a cărui competiție oficială a fost selectat, surprinde plăcut prin maturitate, emoție si profunzime. Telenovela „Narcisa sălbatică“ (2010‑2011), multe episoade ale căreia tânăra cineastă le‑a regizat, a făcut‑o cunoscută publicului român și i‑a oferit o serioasă experiență de platou, care în „Dublu” își spune din plin cuvântul.

Având un simț nativ al firescului, Catrinel Dănăiață nu se lasă însă robită de acesta, asemeni altor congeneri ai săi, ci își definește mize mai precise și mai înalte, selectate din realitatea românească de azi. Debusolarea tinerei generații, a unei generații fără ideal social, individualistă și răsfățată de soartă, dar care riscă să rateze din lipsa țelului superior, este tema filmului său.

E adevărat că tema debusolării face parte din simptomatologia, mai mult sau mai puțin conștientizată de autori, a tânărulului cinema autohton. Dar cel mai adesea ea ia forma simplei constatări a blazării și neîmplinirii personale și familiale, ca de pildă în multe din filmele realizate după scenariile lui Răsvan Rădulescu (filmul său de autor, „Felicia înainte de toate”, „Boogie”, „Marți după Crăciun”, filmele lui Cristi Puiu…), dar și în multe altele.

Filmul lui Catrinel Dănăiață, cu un scenariu scris de regizoare și Alexandra Axinte, depășește discret aceste limite, fără a atinge zona metafizicului, dar ajungând cu brio și exploatând masiv zona psihologicului de mică și medie adâncime. Căci întreg filmul se învârte și își construiește substanța în jurul angoaselor personajului principal, tânărul arhitect George, și a crizei sale existențiale. Ceea ce oferă actorului protagonist, Bogdan Dumitrache, prilejul unei partituri dinamice și bogate, rare ca factură în cinemaul românesc contemporan, de care protagonistul se achită cu brio. E adevărat că și restul echipei actoricești (Dorian Boguță în rolul șefului său, Maria Dinulescu în rolul iubitei pasagere, Catrinel Dumitrescu în rolul mamei, Cosmina Stratan în rolul iubitei oficiale, Corina Moise, Teodor Corban...) îi dă replica la aceeași măsură, între toate personajele existând, din punctul de vedere al interpretării, ceea ce se cheamă îo chimie perfectă”.

Dramaturgic, filmul este construit pe tensiunea dintre viața profesională sufocantă a lui George, prins într‑o mulțime de proiecte internaționale ca într‑o capcană, și deriva vieții sale personale, în care acesta încearcă să găsească nu atât stabilitate, cât un debușeu emoțional față de monotonia birocratică din firma de arhitectură la care lucrează.

Workaholic, George nu este un om frivol și nu are orgolii donjuanești, dar e destul de neexersat în capacitatea de a‑și cunoaște și comunica sentimentele, ceea ce îl face fragil în primul rând în fața șefului său, care îl exploatează ca pe un bun profesionist, dar aceeași incapacitate comunicativă îl handicapează în încercarea sa de a‑și construi o relație stabilă sau chiar o familie. Înconjurat de femei, ca de niște punți de salvare - mama, care încearcă sa‑i poarte de grijă de la distanță, iubita oficială, care îl plictisește prin insistența burgheză cu care, încă de la începutul relației, vrea să aibă grijă de el, o verișoară cu un copil mic (care în film poate fi văzută la fel de bine și ca fostă soție), pe care o vizitează repetat în momentele de depresie, George nu caută stabilitatea, ci ceea ce el crede că s‑ar numi libertate și romantism, pe care le găsește în persoana iubitei pasagere, aproape fără identitate (alias Maria Dinulescu), pe care o cunoaște într‑un bar, dar nu îi știe nici măcar numele, cu care dezvoltă o relație furtunoasă și impredictibilă.

Acest dans al egocentrismului masculin debusolat în interiorul unui cerc feminin van, divers și fals protector amintește de mari repere ale cinematografiei universale, mai ales ale celei italiene (un î8 1/2” de Fellini, un Antonioni din perioada sa medie și târzie). Scriitura filmului face această comparație compatibilă, iar profesionalismul scenariului și buna orchestrație interpretativă, ca și decorul (Grigore Pușcariu) și coloana sonoră (Andi Vasilescu), susțin această perspectivă aproape coregrafică.

Rămâne pe retina spectatorului lunga secvență finală de la țărmul mării, a dragostei și despărțirii lui George de iubita‑fantomă, care, după noaptea petrecută de cei doi pe plajă, dispare, moment care ne duce, prin vibrația sa inefabilă, la cele mai bune meditații asupra iubirilor disolutive ale lui Antonioni (ca cele din „Eclipsa”, „Zabriskie Point” și altele).