Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Editorial: Să lăsăm lauda sărăciei pentru alte vremuri

Editorial: Să lăsăm lauda sărăciei pentru alte vremuri

Un articol de: Nicolae Pascal Hulpoi - 26 August 2007

La sfârşitul săptămânii trecute am făcut o vizită părinţilor mei, la ţară, iar duminică am mers la Liturghie, la biserica din sat. Nu mai fusesem de mai bine de jumătate de an la o slujbă în biserica de care mă leagă atâtea amintiri şi experienţe care m-au marcat pentru totdeauna.

Am sorbit cu nesaţ chipurile bătrânilor sprijiniţi (parcă de-o veşnicie) de aceleaşi strane, am încercat să-mi reamintesc unele feţe mai puţin cunoscute şi am privit cu spaimă la mulţimea de copii care-mi erau cu totul necunoscuţi. Ce necruţător e timpul! La finalul slujbei, părintele mi-a cerut să rostesc în faţa celor prezenţi un cuvânt de învăţătură. Pe lângă un munte de emoţii - unii dintre cei pe care trebuia să-i învăţ mă ştiau de când eram de-o şchioapă - mai era o problemă, de ordin tehnic, să-i zicem.

Cum probabil ştiţi, duminica trecută s-a citit evanghelia „tânărului bogat“, iar în Arhiepiscopia Iaşilor prima duminică de după Adormirea Maicii Domnului este dedicată migranţilor noştri, adică românilor din străinătate. Privind la feţele arse şi mâinile bătătorite de muncă ale unora, privind la tinerii în ochii cărora se puteau citi mii de speranţe (probabil, multe deşarte), zărindu-i şi pe cei câţiva „sărbătoriţi“, adică cei care şi-au căutat un rost peste graniţele ţării, m-a încercat un sentiment de neputinţă. Ce se mai putea adăuga pe marginea unei secvenţe vechi de 2000 de ani, în care Mântuitorul oferă, aparent, într-un mod atât de direct - „du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi“ - cheia fericirii? În mod clar, pilda obliga la dezvoltarea unui subiect pe marginea bogăţiei şi sărăciei, având ca şi corolare probleme precum mântuirea, fericirea, împlinirea etc. Dar în tristeţea satului românesc, câţi au o avere de vândut? Sau, unde-s săracii mai săraci decât ţăranii care, cu o trudă de neînchipuit, îşi duc zilele de azi pe mâine? Dacă m-aş fi aflat în faţa celor 100 cei mai bogaţi români, altfel ar fi stat lucrurile.

Ani la rând am auzit predici pe marginea acestei evanghelii. Aproape toate, fie descriptive, analizând în amănunt, dar de la distanţă, scena biblică, cam aşa cum fac criticii literari cu pasaje din anumite romane, fie dezvoltându-se în ele o problematică maniheică, searbădă, necredibilă pe marginea binomului bogăţie-sărăcie, din care reieşea la final - invariabil şi fără excepţie - că sărăcia este cheia raiului.

Să vorbeşti de sărăcie unor oameni putred de bogaţi e cât se poate de nimerit, însă nu se poate face din sărăcie o dogmă a Bisericii. Mai mult, a vorbi despre „virtuţile sărăciei“ într-o vreme în care, prin bombardament mediatic, este alimentată nemulţumirea şi frustrarea celor care duc greul, mi se pare de-a dreptul stânjenitor.

E adevărat că banul înrobeşte, că dezumanizează, că-l scufundă într-o mlaştină pe cel care vede în bunurile materiale suprema valoare, deasupra căreia nu mai există cer, dar tot la fel de adevărat e că şi sărăcia şi gândul la bani poate duce la obsesie. Şi nu mă refer atât la obsesii de genul: „ce-aş face cu un milion de euro“, ci la permanentizate reverii nevinovate, gen: „cum ar fi să nu mai am stresul facturilor?“. Concluzia ar fi că, până la un anumit punct, banii eliberează, aşa cum, de la un anumit punct, tot ei înrobesc, iar afirmaţia că nici bogăţia nici sărăcia nu mântuiesc, ci corecta raportare la aceste situaţii - un loc comun în literatura duhovnicească, de altfel - ar trebui, repetată mai des, interiorizată, profesată.

Să fie oare evanghelia cu tânărul bogat un pasaj nepotrivit cu zilele noastre, când scopul, poate unic, al atâtor şi atâtor oameni e îmbogăţirea? Nicidecum. Chiar dacă nu mulţi sunt cei care pot înţelege complexitatea nemulţumirii interioare a tânărului bogat, puţinii fiind cei tot la fel de bogaţi ca el, totuşi întâmplarea poate fi de foarte mare actualitate. Se sparge, de fapt, un mit ce pare indestructibil: că bogaţii sunt cei mai fericiţi şi liniştiţi oameni, că bogăţia elimină necazurile şi frământările interioare. Or, în vremurile noastre, în care bunăstarea tinde să se instaleze în casele a tot mai mulţi români - la unii mai repede, iar la alţii mai încet - un semnal de alarmă, care să îndemne la gândire lucidă, cumpătare şi la evitarea neglijării lucrurilor cu adevărat importante, în favoarea celor care, prin însăşi natura lor, sunt trecătoare, ar fi mai mult decât potrivit.

Până la urmă, am îndrăznit să le vorbesc celor care aveau chiar şi peste jumătate de secol de experienţă de viaţă mai mult ca mine, despre următorul lucru: am încercat să le spun că mulţumirea de sine nu e nici favorizată de bogăţie, nici afectată de sărăcie. Cât de convingător am fost… numai Dumnezeu o ştie!