Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Aduce vreun beneficiu numărul mare de biserici?

Aduce vreun beneficiu numărul mare de biserici?

Un articol de: Pr. Bogdan Ivanov - 09 Iun, 2019

Nu mai este o noutate pentru nimeni faptul că numărul de biserici din ţara noastră îl depăşeşte pe cel al şcolilor şi spitalelor, iar în faţa acestui paradox al societăţii româneşti încă mai sunt căutate explicaţii și, mai ales, posibili vinovaţi. Ca un reflex, suntem ispitiţi să aruncăm pe umerii Bisericii vina pentru această diferenţă de cifre sau, de ce nu, pe umerii statului. Pentru că, redusă la o singură propoziţie, întreaga problemă se regăseşte în întrebarea legitimă: care sunt priorităţile statului şi în ce investeşte acesta resursele?

O primă lectură a unei asemenea statistici ne-ar face să credem că România este o ţară în care prioritare sunt nevoile spirituale ale oamenilor faţă de sănătate sau educaţie, fapt care este departe de a fi o realitate. Chiar dacă statul are rolul de a dirija resursele pentru a răspunde nevoilor cetăţenilor lui, el trebuie să o facă ţinând cont de necesităţile lor, care sunt şi medicale, şi educative, dar şi de natură spirituală.

Dacă un om are nevoie de şcoală şi spital, iar statul îi oferă accesul la aceste servicii, în aceeaşi măsură, statul trebuie să îi asigure şi accesul la spiritualitate. Iar, oferind acest sprijin Bisericii, statul nu oferă o pomană electorală, ci îi dă de fapt cetăţeanului ceea ce i se cuvine, garantându-i un drept fundamental democratic: libertatea de a-şi exprima credinţa. Uităm însă foarte uşor că Biserica este instituţia care, prin vechimea ei, precedă cu mult apariţia statului modern şi că, de-a lungul istoriei, ea a deschis oamenilor accesul nu doar la sfinţenie, ci şi la educaţie şi sănătate. Iar faptul că la ora actuală, în România, Biserica oferă imaginea unei instituţii descentralizate, care are o infrastructură mult mai complexă şi mult mai apropiată de om decât însuşi statul, este o realitate pe care nu o putem ocoli. Un lucru mai trebuie spus ca o posibilă explicaţie la acest raport inegal de cifre şi statistici, şi anume faptul că Biserica a ştiut să gestioneze mai bine resursele decât statul şi, astfel, a reuşit să construiască mult cu puţin. Faptul des invocat că statul sprijină Biserica din vădite interese electorale, abuzând de buna credinţă a oamenilor, este contrazis de însuşi comportamentul credincioşilor ei.

Aceştia au confirmat că o astfel de politică nu este doar un derapaj de la morala creştină şi de la corectitudinea jocului democratic, dar au arătat că astfel de comportamente se întorc împotriva autorilor lor. Este adevărat că Biserica a construit în ultimii 29 de ani cât într-un secol, însă aceasta este o reacţie la politica demografică dezas­truoasă pe care a instrumentalizat-o comunismul, dar şi un răspuns legitim la refuzul aceluiaşi regim de a permite construirea de noi locaşuri de cult în oraşe.

Biserica a înţeles să corecteze aceste dezechilibre, nu din dorinţa de a ocupa cu biserici spaţiile publice, ci din nevoia de a le oferi oamenilor, pierduţi în anonimat, spaţii şi locuri care să îi ajute să redescopere sentimentul comunităţii, sugrumat în anii comunismului. Dacă e un deficit pe care Biserica s-a angajat să îl corecteze prin această impresionantă campanie edilitară, este tocmai deficitul de comunitate. Iar spitalul, şcoala şi biserica nu sunt altceva decât spaţii care umanizează o societate, dar care oferă în primul rând oamenilor şansa de a trăi şi de a se manifesta ca o comunitate. Or, aceasta este marea provocare pe care şi statul, dar mai ales Biserica trebuie să şi-o asume solidar.

Chiar dacă există pentru Biserică ispita de a se instala confortabil în umbra acestor cifre, numărul mare de biserici impune o responsabilitate mai mare faţă de oamenii pentru care le-a construit, dar şi faţă de societate. Toate acestea trebuie umplute cu suflet şi cu multă substanţă umană, pentru că, rămânând doar în umbra zidurilor, şi Biserica, şi Statul riscă să cadă într-o mai mare ispită, aceea de a ignora adevărata lor bogăţie, care sunt oamenii.