Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Colţul în care stăm

Colţul în care stăm

Un articol de: Pr. Eugeniu Rogoti - 10 Dec, 2014

După ce începem drumul spre Împărăţie, încercăm să ne împiedicăm cât mai rar şi să ne ridicăm cât mai repede, după ce am căzut. Căderile pot fi de diferite feluri, în funcţie de starea duhovnicească a fiecăruia, dar şi de raportarea la comunitate.

Starea omului în Biserică ţine atât de felul în care acesta şi-a început drumul duhovnicesc, dar şi de felul în care îl continuă, zi de zi, lună de lună, până la sfârşitul vieţii. Nu este obligatoriu ca un start bun să însemne un loc bun în concurs, ca să parafrazăm analogia Sfântului Apostol Pavel. De aceea, Apostolul Neamurilor le spune corintenilor, care erau râvnitori, că toate darurile dacă le-ai avea, dar îţi lipseşte dragostea, în zadar te-ai ostenit.

Căutăm să urmăm virtuţile şi chiar ne străduim să le dobândim, prin rugăciune, post, participarea la slujbe, spovedanie şi chiar împărtăşirea, dar nu este obligatoriu ca, făcând toate acestea, să ne ridicăm la înălţimi duhovniceşti, dacă ne va lipsi dragostea. Ne-am obişnuit însă şi cu exercitarea dragostei ca act exterior nouă, doar pentru a ne apropia cât de cât de această virtute.

Fără a intra prea mult în detaliile vieţii duhovniceşti, care ţine atât de mult de persoană, aş vrea să mă refer puţin la dragostea smerită, cunoscută în vremea noastră sub numele de gentileţe, delicateţe sau amabilitate. Consider că tocmai aceasta exprimă cel mai potrivit virtutea dragostei despre care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni.

Omul delicat este acela care îl lasă pe altul să stea în strana pe care o foloseşte de obicei, nu dă buzna până la altar dacă a întârziat la slujbă, nu se supără pe copiii care se fac vinovaţi de plânsul în braţele mamei grăbite să iasă, pentru a „nu deranja“, nu este supărat atunci când cântăreţul mai falsează la strană, nu calcă peste oricine pentru a ajunge să ia anafură sau litie.

Am putea spune că astfel se comportă orice om civilizat sau gentleman, fără să aibă vreo legătură cu virtutea dragostei, dar toate acestea, făcute în biserică, au legătură cu creşterea duhovnicească şi cu iubirea de aproapele, la care ne îndeamnă Mântuitorul. Această delicateţe sau dragoste smerită poate fi şi urmare a temperamentului sau al educaţiei, dar ca rod al luptelor duhovniceşti cu propriile impulsuri răutăcioase, se transformă în virtutea dragostei, atât de dorită de toţi creştinii.

Pe de altă parte, omul care a dobândit virtutea dragostei poate fi considerat ieşit din comun şi evitat de persoanele care-l vor acuza de ipocrizie. Acest lucru îl va face pe cel vizat de astfel de păreri să stea ghemuit într-un colţ, fără a „deranja“ pe ceilalţi. Chiar dacă nu toţi cei care se ascund prin colţuri sunt neapărat cei care au dobândit dragostea smerită, cred că cei care nu ies în faţă decât la împărtăşanie sunt cu adevărat cei care au înţeles ce vrea să spună Sfântul Pavel.