Comunismul și vindecarea rănilor memoriei

Omul se naște, practic, în momentul în care capătă conștiință de sine și capacitatea de a-și aminti fapte și persoane din viața lui, sub forma unor mici coborâri în timp, reconfortante sau dramatice. Aceste incursiuni într-un univers trecut îi dau omului sentimentul existenței, în care timpul rămâne achiziția fundamentală a vieții, transformat și depozitat într-un mare bagaj de memorii și amintiri. În acest sens, memoria te ajută să-ți (re)confirmi tot timpul cine ești și să-ți faci vii experiențele și persoanele care te-au modelat.

În primul rând memoria te sprijină în drumul spre un viitor spre care nu poți păși fără o identitate proprie, construită tot ca un reflex al memoriei. Acest lucru este valabil și în cazul persoanelor, dar mai ales în cel al popoarelor care au depășit granița mitologiei în momentul în care și-au dat seama că, lăsându-și memoria ca mărturie posterității, au ajuns să creeze istorie. Prin aceasta oamenii și popoarele încercau să-și câștige nemurirea în fața viitorului.

Memoria ține și de conștiința fragilității omului, care prin ea se luptă cu uitarea și moartea. În acest mic exercițiu al nemuririi, memoria devine spațiul judecății interioare a omului, în care faptele și gândurile întâlnesc judecata lui Dumnezeu. Acest moment constituie de fapt o primă formă de evaluare a vieții. Cu toate că memoria reprezintă în primul rând experiența personală a cuiva, ea devine un bun colectiv în momentul în care este oferită ca mărturie. Și astfel, alături de Dumnezeu, omul devine judecătorul memoriei celui care i-o oferă.

De aceea, în memoria fiecăruia se creează insule de timp și persoane care au format cândva un univers fericit, aflat acum la dispoziția omului de a-l reînvia oricând în interiorul lui. Aici memoria întâlnește confortul și siguranța, care pentru mulți au construit granițele unei libertăți interioare la adăpostul căreia au putut supraviețui privațiunilor exterioare, închisorilor, dar și altor forme de constrângere.

Memoria devine astfel libertatea sufletului de a se mișca spre locuri și persoane după voia lui, fără teama cenzurii exterioare.

Dar memoria nu este doar spațiul unor depozite de fericire, ci dimpotrivă, în acest univers se poate ca momentele de tristețe, dramele individuale sau colective să ocupe un spațiu copleșitor. Aici recursul la memorie poate fi unul dramatic, dar singurul purificator. Recursul la memorie, ca formă de vindecare a rănilor din acest univers interior, este singurul care poate elibera omul de sub povara istoriei sale personale, a țării sau a lumii în care trăiește, pășind spre o reînnoită libertate. Memoria asumată devine astfel un manifest al libertății.

În mod evident, una din nefericitele moșteniri ale secolului trecut este memoria rănită, atât de comunism, cât și de nazism, care și-au propus să creeze oameni fără memorie, dar care au sfârșit creând oameni mutilați tocmai în acest for al identității lor interioare. Astăzi mai mult ca oricând este evident refuzul memoriei ce caracterizează în special comunismul. El poartă cu sine teama că, rememorându-i falsitatea și utopiile create, omul operează asupra lui cea mai profundă formă de exorcizare, eliminându-l din mințile și conștiințele umane, unde continuă să subziste malign. Cu toate acestea, recursul la memorie ca formă de exorcizare a unui trecut nefericit este singura cale de a reconstrui libertatea persoanei și pe cea a unei societăți, pentru că doar o memorie liberă și vindecată, prin asumare, iertare și curaj, poate să dea substanța unei vieți depline și a unui viitor mai sigur.

Totuși, memoria nu trebuie manipulată și impusă de nici un for exterior, ci ea trebuie să fie un exercițiu al propriei libertăți care pornește atât de la pietatea față de oameni și locuri din trecut, cât mai ales de la necesitatea gândirii viitorului.