Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Doamne, dă-ne iar Frumusețea…

Doamne, dă-ne iar Frumusețea…

Un articol de: Constantin Necula - 24 Ian, 2016

Dacă în oricare ianuarie din anii trecuți mi-ar fi fost dat să scriu despre unitatea poporului român, nu aș fi avut nici o emoție. Îmi cunosc suficient poporul din care fac parte cât să recunosc mereu, dinaintea oricui, că printre români este ca și cum ai trăi într-o metaforă fără sfârșit. Uimitori și șocanți, admirativi și indecenți în mirare, calzi și indiferenți deopotrivă, românii poartă cu sine geografia locului în care trăiesc, sunt răniți de regionalisme, ca orice popor al lumii, dar au o valoare comună care-i definește ca atare: Dumnezeu. De aceea, oriunde mergi în lume, atunci când ești preot, te salută cu invidiatul de către umaniștii seculari „sărut mâna, părinte”, ca și cum ai face parte din viața lor.
În ianuarie de acum mi-e greu să mai zic ceva. Am văzut golul crescut în inima poporului meu prin oxidanta ură cultivată media, am remarcat că perfidia secularistă prinde la oamenii cuminți și că unitatea poporului meu este diminuată prin atacul la Dumnezeul care ne ține ca oameni, ca familii și ca popor. M-a uimit, în sensul cel mai curat cu putință, modul în care insistența pe păcat a născut ură, indiferența la rezultat, de dragul unui marketing social, a născut hăuri de impostură sufletească. România a devenit o interogare continuă și în locul Crucii peste unitatea ei s-a instituit semnul îndoielii permanente. Unii cred că ne-am pierdut curajul ca Biserică și îi deranjează că încă mișcăm în direcția Împărăției lui Dumnezeu când suntem orientați, ca popor, spre pustia Carantaniei. Iar în decembrie trecut, la capătul unor istorii pline de perfidie, am descoperit cât de penibili pot fi ateii idolatri care l-au transformat pe Vodă Cuza în obiect de adorație doar pentru secularizarea averilor instituției pe care o urăsc cu toată forța lor demagogică. Nu, nu au primenit evlavia lor pentru unitatea dintâi a Țării pe care Cuza o girează. Ei nu sunt adepții unității naționale. Iar când savurau propriile lor inepții, autoreferențiali ca întotdeauna, uitau că România căreia își adresează vituperările de serviciu nu mai este România de atunci. Că Ardealul, Bucovina, Basarabia, Maramureșul, Banatul ori Dobrogea s-au adăugat cu propria plusvaloare materială și spirituală acelei Românii dintâi, iar liantul care a făcut ca unitatea Țării să biruie a fost Ortodoxia ca mod de închinare în Hristos și Înviere.
Văd oameni triști și debusolați de ani de zile. Dar niciodată nu am văzut oameni urâți sufletește ca cei care s-au născut în siajul anului ce a trecut. Am remarcat că nu ne mai definește lupul, nici bourul și nici vulturul, cât hiena oportunistă, gălăgioasă și lașă. Un șacalism permanentizat pe bază de perfidie și specularea oricărei greșeli. Poate că rugăciunea pentru unitate a românilor s-ar putea reduce la atât: Doamne, nu ne lua frumusețea de suflet ce aveam, nu ne transforma în măști oportuniste. Nouă pe noi redă-ne în frumusețea cea dintâi, a Neamului Românesc, ce-și căuta dumnezeirea. Iar când obosești de răutatea noastră, redă-ne bunicii și sfinții ce i-am uitat.