Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Idealul conjugat la trecut

Idealul conjugat la trecut

Un articol de: Diac. Alexandru Briciu - 01 Sep, 2019

Avem tendința de a idealiza trecutul și de a-i judeca aspru pe contemporani. La trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, întâlnim semeni care își rezervă simpatia doar pentru a privi înapoi. La rându-le, cei din perioada comunistă, în mai multă sau mai puțină clandestinitate, depănau amintirile proprii sau din experiența părinților despre interbelic. Aceia, despre vremurile dinaintea Marelui Război. Și tot așa, din generație în generație, în negura istoriei, idealul era rezervat trecutului, în timp ce pentru prezent rămânea critica adresată celor care nu se ridică la înălțimea înaintașilor. Argumentele care încep cu „pe vremea mea...” lasă foarte puțin loc dialogului. O asemenea raportare te distanțează radical de contextul în care trăiești, motivat de o nostalgie că vremurile care s-au schimbat sunt o piatră de moară în calea devenirii. Pot fi de acord că „înainte era mai bine”, dar rămâne întrebarea: Ce facem cu prezentul? Sau, mai exact, dacă rămânem încremeniți în trecut, oare ce lăsăm să treacă pe lângă noi? Sunt deja proverbiale exemplele de viață grea ale unor artiști așezați post-mortem în panteon, dar ignorați cu desăvârșire de contemporani. De ultimii ani petrecuți pe acest pământ de Mihai Eminescu mulți vor fi întrebați și prea puțini vor putea răspunde. Regăsim aici acel criteriu care face Judecata cu adevărat înfricoșătoare: binele pe care am fi putut să-l facem, dar nu l-am făcut. Nu este singurul exemplu. Asemenea genialului poet român au fost mulți clasici din întreaga lume care au sfârșit în mizerie, dar au lăsat posterității capodopere intrate în patrimoniu, admirate de milioane și licitate pe miliarde. Un motiv pentru care nu avem puterea de a recunoaște valoarea celui de lângă noi l-a regăsit Nae Ionescu acum mai bine de o jumătate de veac: prea multă mină, rugină şi rutină printre noi. Trebuie să treacă ani, o generație poate, ca să lăsăm deoparte zgura de pe personalitatea unui om și să-i judecăm doar opera. Avem nevoie de timp.

Drept este că nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi, vorba cronicarului. Provocarea noastră este să ne raportăm cum trebuie la vremuri și la timp. Proust a pornit în căutarea timpului pierdut pe parcursul a șapte volume, peste 4.000 de pagini și 2.000 de personaje, dintre care ultimele trei tomuri au rămas neșlefuite în urma morții sale. Probabil căutarea lui ar fi continuat. În schimb, Nichifor Crainic a creat, în relativ aceeași perioadă, o capodoperă din nostalgia Paradisului. Timpul este ireversibil, oricât de mult ni s-ar părea că am fost aruncați pe pământ într-o epocă nepotrivită, că am fi făcut carieră în belle époque sau orice altă perioadă de glorie. Singurul ecart pe care îl putem recupera este cel față de Creatorul Care ne așteaptă întoarcerea la starea dinainte de cădere. Din păcate, limba română nu acoperă acel continuu al verbelor pe care îl are engleza, atât de potrivit pentru măsurarea la prezent a timpului petrecut cu Dumnezeu. 

Alternativa la fitilul timpului lumesc, care scapără cu grăbire fără a ne îngădui să ne tragem sufletul, este timpul liturgic, a cărui clepsidră începe să curgă în fiecare an la 1 septembrie. Timpul bunicilor noștri se măsura cu Ceaslovul, începea la Nașterea Maicii Domnului, se odovăia cu Adormirea din 15 august și era mai răbdător.