Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Misiunea principală a pedagogiei creştine

Misiunea principală a pedagogiei creştine

Un articol de: Bogdan-Aurel Teleanu - 04 Oct, 2015

În contextul în care școala românească autentică, temelia de nezdruncinat a neamului nostru izvorâtă din pridvorul Bisericii, este tot mai desconsiderată, observăm cum la orizont se profilează tot mai clar conturul unei pedagogii periculoase, străină de duhul acestui neam care, contestând contribuţia educaţiei religioase la reforma valorilor din învăţământul public, nu face altceva decât să conducă spre o dezumanizare a fiilor şi fiicelor noastre trupeşti sau duhovniceşti.

Cei care mai contestă încă implicarea Bisericii în educarea acestui popor ar trebui să cunoască faptul că până şi în acele vremuri în care nu a existat nici măcar o şcoală specială de pregătire a clerului, iar clerul inferior în special nu avea acces la şcolile domneşti, „pregătirea candidaţilor la preoţie se făcea în casa părintească, pentru că majoritatea erau fii de preoţi, sau la strana bisericii”, după arată părintele Ioan Stănculescu de la Biserica "Sfântul Pantelimon"-Foişorul de Foc din Bucureşti în lucrarea „Reforme, rânduieli şi stări bisericeşti în epoca fanariotă”. Acest fapt istoric demonstrează că lipsa şcolii nu i-a împiedicat pe preoţi să fie faruri călăuzitoare pentru învăţăceii lor, propriii copii sau copiii credincioşilor păstoriţi care aveau o predispoziţie nativă pentru aceste învăţăminte. De fapt, în sufletul unor astfel de învăţăcei - aşa cum arăta unul dintre beneficiarii acestei vocaţii pedagogice a Bisericii Ortodoxe Române, regretatul maestru Nicolae Lungu - „sălăşluia cu o forţă telurică satul românesc cu toate implicaţiile lui fundamentale: dragostea de natură, de viaţă, de libertate şi tăria credinţei strămoşeşti”, o predispoziţie care din păcate se doreşte schimbată din temelii.

Marii oameni de cultură români, învăţăcei ai acestei pedagogii creştine care a cultivat forţa telurică a satului românesc în centrul căruia se sălăşluia vajnic Biserica, ridicaţi în marea lor majoritate din rândul ţăranilor români, au deprins în primul rând faptul că pacea lăuntrică este principalul factor care contribuie la pacea dinafară, adică la trăirea în linişte, în înţelegere, în armonie cu toţi cei din jur. Înţelegem astfel cât de bine şi-au îndeplinit până acum misiunea de făcători de pace preoţii Bisericii Ortodoxe Române! Este vorba de o pedagogie creştină care din păcate astăzi este dezavuată tot mai mult de cei care îi stimulează pe tinerii noştri să îşi afirme importanţa (semnificaţia) personală prin recompense de agresiune care conduc inevitabil spre o dezumanizare al cărui deznodământ tragic este suferinţa produsă de conflict, crimă şi război.

Numai cineva căruia invidia liniştii interioare a semenilor săi îi provocă amară suferinţă şi-ar putea dori să schimbe o astfel de structură sufletească ideală a celor din jurul său! În acest sens, conştient însă că nu numai războiul în sine se opune păcii, Mitropolitul Irineu Mihălcescu arată că principala cauză care viciază atmosfera de pace este de fapt „războiul de după război”, după cum definea el invidia. Într-o predică la Duminica Vindecării slăbănogului din Capernaum, Mitropolitul Irineu Mihălcescu spune: „este greu de stăpânit invidia când a prins rădăcini în suflet, dar minţii luminate de lumina Evangheliei, inimii formate în şcoala creştină şi voinţei pornite cu hotărâre nestrămutată pe calea binelui moral şi însoţit de ajutorul de sus nu le este nimic cu neputinţă (…). Dacă vrem să fim feriţi de invidie, şi de orice păcat, să ne obişnuim a nu pune mare preţ pe bunurile materiale, ci să ne pătrundem de adevărul creştin, că nici un alt bun afară de acela pe care ni-l dă Dumnezeu nu ne poate face fericiţi; că tot ce ceea ce urmărim şi râvnim, dar nu obţinem de la Dumnezeu ne este păgubitor; că Tatăl Ceresc ne poartă mereu de grijă. Dacă vrem ca sămânţa invidiei să nu poată încolţi niciodată în inima noastră, să ne conducem paşii pe cărările vieţii călăuziţi de înţelepciunea creştină, care ne învaţă: străduieşte-te să fii în funcţiunea ta, în îndeletnicirile tale, în raporturile cu semenii tăi cât mai bun cu putinţă şi fă tot binele ce poţi”.