Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Păcatul nedeclarat al dezvoltării personale

Păcatul nedeclarat al dezvoltării personale

Un articol de: Pr. Bogdan Ivanov - 23 Feb, 2020

Nevoia oamenilor de a-şi confirma propria existenţă se manifestă astăzi printr-o explozie de senzaţii, prin căutări frenetice de energii vitale, dar mai ales prin absorbirea unor filosofii şi teorii de viaţă din cele mai exotice. Fie trecem nepăsători pe lângă ele, fie ne lăsăm ademeniţi de reţete care ne promit negreşit fericirea şi împlinirea, în numele unei foarte difuze noţiuni de dezvoltare personală. Dar ce înseamnă acest ideal al devenirii personale şi cum ni-l putem asuma, fără a ne rătăci pe căi greşite? 

Pentru a putea avea un astfel de parcurs de viaţă, de la bun început, trebuie să ne echipăm cu virtutea esenţială pentru orice explorator - discernământul. A şti să distingi binele de rău şi adevărul de fals este primul pas spre o autentică dezvoltare personală. Nu poţi progresa fără să ai capacitatea alegerilor bune. 

De asemenea, trebuie spus că dezvoltarea personală a omului nu reprezintă doar o sumă de achiziţii de noţiuni şi experienţe psihologice, ci în primul rând un progres interior, sufletesc. Pentru ca omul să atingă acest nivel trebuie să evite păcatul nedeclarat al acestui concept care este concurenţa. Dincolo de faptul că această concurenţă în raport cu celălalt este un reflex al egoismului, asumată fără discernământ, ea poate duce la grave stări de alienare. A te raporta la cel de lângă tine doar pentru a-ţi măsura puterile şi pentru a-l depăşi, în iluzia că acest exerciţiu îţi va confirma propria valoare, este o mare greşeală. Iar exemplele cotidiene de copii antrenaţi de părinţi să îi depăşească în mod programatic pe colegii lor de clasă sau de angajaţi dornici de afirmare care se raportează la colegii lor doar ca la obstacole pe care trebuie să le depăşească pentru a cuceri admiraţia şefilor sunt expresia acestei stări de lucruri în care ne trăim existenţa cotidiană. Uităm foarte uşor că omul are înscris în datele lui spirituale sentimentul comuniunii şi al solidarităţii, în care binele din mine trebuie să întâlnească binele din cel de lângă mine, iar suma lor să sporească în mod calitativ atât existenţa mea personală, cât şi pe cea a lumii. 

Concurenţa excesivă este semnul că ne-am pierdut sentimentul iubirii faţă de semeni şi că nu mai avem noţiunea responsabilităţii faţă de soarta şi viaţa lor. Dacă în termeni creştini supremul ideal al dezvoltării personale este mântuirea, acest lucru nu înseamnă altceva decât asumarea propriei vieţi ca pe un exerciţiu al solidarităţii şi comuniunii cu cei de lângă tine. În această nouă lectură a vieții creștine, succesul lor devine şi al tău, iar neîmplinirea lor o simţi ca pe propria neîmplinire. Așa putem de fapt înțelege ceea ce părinții duhovnicești, dar și Sfânta Scriptură ne vorbesc ca fiind „lărgirea inimii”, o cale spre empatie, spre cunoaștere și spre „împlinirea poruncilor”. 

Alergând în această viaţă, nu trebuie să o facem doar gândindu-ne la cum să îl depăşim pe cel de lângă noi, ci trebuie să fim înarmați cu sentimentul că doar inimă lângă inimă şi suflet lângă suflet vom reuşi să ne câştigăm cu adevărat propria noastră dezvoltare personală, care este iubirea. Şi aceasta pentru că singurul şi adevăratul progres al omului nu este tehnologia, ci cantitatea de iubire pe care reuşeşte să o asimileze şi să o transmită celor din jur. 

Ca o concluzie, e frumos să ne gândim că, ajunși la linia de sfârşit a vieţii, nu suntem aşteptaţi doar noi, ci şi cei lângă care am alergat, dar mai ales cei care au căzut şi pe care am reuşit să îi ridicăm și să îi aducem la linia de sosire.