Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Postul ca neuitare de Dumnezeu

Postul ca neuitare de Dumnezeu

Un articol de: Pr. Nicolae Dascălu - 31 Mar, 2019

Un banal exercițiu de memorie ne arată cât de trecătoare sunt experiențele noastre cotidiene. Dacă încercăm să ne amintim acum, spontan, ce făceam la aceeași oră, cu un an în urmă, probabilitatea de a reproduce cu detalii faptele și gândurile din acea zi este, pentru cei mai mulți dintre noi, extrem de redusă. Doar dacă regăsim o zi de aniversare sau dacă am însemnat în agenda personală sau într-o postare pe pagina de socializare un eveniment semnificativ, există șanse de a reînvia amintirea acelei ore sau zile din viața noastră.

Psihologii spun că e normal să se întâmple aceasta. Cu privire la volumul de informații stocate secvențial de mintea noastră, ei spun că uitarea este considerată una dintre legile memoriei. Și în viața duhovnicească uitarea poate avea valențe benefice. Un psiholog american spunea că Dumnezeu nu mătură gunoiul sub covor și că, în consecință, a evita să ne amintim un păcat pe care l-am făcut nu înseamnă că, odată cu trecerea timpului, păcatul acela nu va mai exista. Faptele noastre rele se estompează în conștiință numai după ce le mărturisim la spovedanie și nu le mai repetăm. Dacă însă, dimpotrivă, suntem sau ne considerăm victime, spunem adesea la încheierea stărilor conflictuale: am iertat, dar nu pot să uit! Uitarea răului pe care ni l-au făcut alții ne poate vindeca de lungi suferințe psihice.

Așadar, într-un context sau altul, atunci când e vorba de păcate, căutăm uitarea pentru vindecare. Dar atunci când e vorba de faptele bune? Ne străduim să uităm o faptă bună pe care am făcut-o pentru că, amintindu-ne mereu de aceasta, ne simțim la început mulțumiți, apoi „speciali”, iar apoi mândria ne induce o stare de disconfort spiritual. Însă uitarea celor care ne-au fost binefăcători spirituali sau materiali nu este acceptată și poate fi la fel de dăunătoare ca și neputința uitării răului.

Dacă în planul orizontal al relațiilor interumane uitarea și neuitarea își manifestă efectele vindecătoare sau maladive în conexiune directă cu libertatea persoanelor, în relația noastră cu Creatorul memoria nu este doar depozitara prezentului în trecut și anticiparea viitorului, ci este o stare existențială, un prezent continuu.

Profeții Vechiului Legământ vedeau decăderea conducătorilor și a poporului având cauza ultimă în uitarea singurului și adevăratului Dumnezeu: „Că tu ai uitat pe Dumnezeul izbăvirii tale și de Stânca scăpării tale nu ți-ai adus aminte. Iată pentru ce tu întemeiezi grădini lui Adonis și acolo sădești vie pentru dumnezei străini” (Isaia 17, 10). Afundarea în plăcerile lumii și risipirea în alergare după idoli conjuncturali pot aduce câștiguri de moment și surogate de fericire, însă nu pot anula setea ființială de izvorul ființei.

Printre hedoniști și nihiliști, creștinul din ziua de azi are puține variante comportamentale prin care să afirme public statornicia sa în credință. Postul, ca practică religioasă, nu este doar un exercițiu de voință și de asceză personală, ci este totodată o discretă mărturie de neuitare. Părinții pustiei spuneau: „Grija acestei lumi m-a scos din rai”. În deșertul lumii, postul este rugăciune tăcută a trupului și a sufletului, pregătire pentru întâlnirea cu Hristos Cel răstignit și înviat.

Iubirea de Dumnezeu sădește în sufletele noastre neuitarea poruncilor Lui. O șansă mereu deschisă de izbăvire din risipirea în idolatrii cotidiene și de regăsire a sensului profund al vieții: „De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aș fi pierit întru necazul meu. În veac nu voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat, Doamne” (Psalmul 118, 92-93).