Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Punerea deoparte, chemare la sfințenie

Punerea deoparte, chemare la sfințenie

Un articol de: Pr. Florin-Cătălin Ghiţ - 05 Apr, 2020

Încercările sunt o constantă în viața oamenilor, iar pentru oamenii credincioși e un truism conștiința intensificării acestora în perioada postului, când rugăciunea și nevoințele se amplifică. Una dintre încercările zilelor noastre este distanțarea fizică a unora față de alții. Dar să nu uităm că sfinții sunt cei puși deoparte de către Dumnezeu, iar comuniunea adevărată este în primul rând o realitate interioară, manifestată și în afară.

Însă ce sunt încercările? Orice om poate experimenta acele momente ivite în viață când este supus unei posibilități de a alege între diverse variante decisive pentru condiția sa ulterioară, determinând împlinirea și fericirea lui sau contrariul acestora. Iar deznodământul este decis de opțiunea omului, căci posibilitatea însăși a răului nu își are originea în Dumnezeu Care îngăduie, ci exclusiv în libera alegere a ființelor spirituale create: îngerul și omul.

Viața Mariei Egipteanca este pilduitoare pentru modul în care creștinul poate răscumpăra prin distanțare voită vremea îndepărtării, uneori inconștientă, de Dumnezeu printr-o viață petrecută în păcate și patimi. Ea a fost încercată prin oprirea de a intra în biserica din Ierusalim împreună cu ceilalți oameni. Acela a fost momentul trezirii sale, acea respingere a sa fiind ca o punere deoparte a ei de către Dumnezeu, în așteptarea unui răspuns din partea sa. Importantă a fost atitudinea Mariei în fața acestei distanțări impuse din exterior față de ceilalți. Ar fi putut foarte bine să deznădăjduiască, să-L învinovățească pe Dumnezeu pentru această respingere, să nu-i pese că nu are acces în locul cel sfânt, să-și vadă de ale sale… Ea, însă, a dat dovadă de o smerenie extraordinară, conștientizând propria viață de păcat în care trăise până atunci, punând pe seama păcatelor personale acest exil impus și hotărând ferm să se îndrepte.

În esență, prin retragerea de bunăvoie în izolarea pustiei timp de 47 de ani, ea și-a asumat voluntar exilul din comunitatea oamenilor, de care se simțea atât de atrasă în trecut, dar în care nu trăise plăcut lui Dumnezeu, alegând să viețuiască în solitudinea iadului propriei urâciuni interioare, tânjind totodată, plină de nădejde, după frumusețea cea nepieritoare a Dumnezeului Celui nevăzut. S-a îndepărtat de comuniunea atât de râvnită în mod pătimaș odinioară, pentru a-și aștepta - îndurând asprimea foamei, setei, lipsei de îmbrăcăminte, frigului și fierbințelii deșertului -, prin rugăciune neîntreruptă, întâlnirea cu Cel singur vrednic de dorit. S-a rupt  de folosul slujbelor Bisericii și cuminecarea cu Dumnezeieștile Taine, valorificând cu adevărat, prin necruțătoare penitență, răstimpul fugii de oameni, pentru a se învrednici cu adevărat, prin îndelungata răbdare a suferințelor, de curățirea prihanei lăuntrice anterioare și înfrumusețarea sufletului său în așteptarea părtășiei și unirii depline cu Mirele desăvârșit și preafrumos, Hristos.

Dacă Maria Egipteanca, în exemplaritatea sa, a ales spațial pustia ca arenă a redobândirii, prin nevoințele ascezei, a adevăratei comuniuni, omului contemporan i se oferă pustiul urban al distanțării și izolării reciproce ca premisă a pocăinței lăuntrice spre revenire în sine, lepădare de păcate și avântare spre Dumnezeu.