Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Simona și Alexandra, crucea de biruință și crucea de suferință

Simona și Alexandra, crucea de biruință și crucea de suferință

Un articol de: Daniela Șontică - 11 Aug, 2019

Sub norii unei întâmplări cumplite s-a risipit destul de repede frenezia care cuprinsese o țară întreagă la mijlocul lunii iulie, când Simona Halep câștigase cel mai prestigios trofeu de tenis din lume. Succesul ei uriaș tocmai ne-a reînvățat să îndrăznim și ne-a arătat că un om poate face ceva bun, chiar luptând cu lipsurile și zbătându-se aproape de unul singur. A demonstrat că drumul spre reușită înseamnă păstrarea unei speranțe  dincolo de normal, o perseverență eroică, o seriozitate practicată zi de zi, până se imprimă în ADN. Simona a demontat prejudecată după prejudecată: este prea mică de înălțime pentru tenis, vine dintr-o țară fără terenuri cu iarbă, dintr-o Românie în care copiii își iau scutire medicală la orele de sport.    

Născută în epoca în care țara abia ieșise din regimul care înfiera credința în Dumnezeu, campioana noastră își face cruce pe terenul de tenis în fața miilor de spectatori și a milioanelor de telespectatori, spălând amintirea conaționalilor ei mai bătrâni, care își făceau cruce cu limba în cerul gurii de frica securiștilor. 

Așadar, Simona, prin fericirea adusă unui popor care, în general, nu știe să se mai bucure și care pare lipsit de încrederea în propriile forțe, ne apare drept o eroină. După victoria de la Wimbledon, așa a și fost primită la București și aclamată de 30.000 de români.  

La foarte puțin timp, însă, o altă lecție ni s-a arătat. Același popor român a fost cuprins de un val uriaș de durere, frustrare și chiar de furie în legătură cu întâmplarea groaznică a Alexandrei Măceșanu, fata de 15 ani, răpită, sechestrată, violată și, probabil, omorâtă de un psihopat din Caracal. Cazul ei a scos la iveală lipsa de profesionalism, umanitate și empatie a autorităților față de minora care reușise ca prin minune să sune la 112 și să semnaleze pericolul în care era, implorând ajutorul. 

Poate că despre Alexandra, ca și despre Luiza, altă fată dispărută și despre care se crede că a fost ucisă de același făptaș, nu am fi auzit nimic niciodată, așa cum sute de alte tinere și de copii dispar în România și nimeni nu le mai dă de urmă. Ne-am fi închis în bula noastră de preocupări și comodități și ne-am fi dus viața prefăcându-ne că asemenea atrocități nu există. N-am fi auzit de Alexandra dacă unchiul ei, Alexandru Cumpănașu, o persoană publică, nu ar fi alertat presa și nu ar fi făcut sesizări peste sesizări. În aceste condiții, întâmplarea ne-a acaparat cu totul. Prin urmare, ne indignăm, ne tânguim, ne spunem părerea. Poate ne dau și lacrimile, poate ne rugăm pentru biata fată și pentru altele ca ea, pradă ale unor minți bolnave și diabolice. Dar mai mult se pare că nu putem face. Și, totuși, prin curajul și perseverența ei de a suna la numărul de urgență și în urma dezvăluirii acelor convorbiri cu polițiștii, Alexandra devine glasul tuturor victimelor care cer să fie descoperit adevărul și îndeamnă la ieșirea unora din căldicismul funcțiilor și la schimbarea atitudinii față de semeni.   

Crucea biruitoare a Simonei mărturisește în primul rând credința ei, dar ne arată și nouă ceva: dăruirea de sine, munca, încrederea. Crucea de suferință a Alexandrei și strigătul ei de ajutor ne învață să fim mai atenți la felul în care ne facem datoria acolo unde suntem și, chiar în aceste condiții, care par să o contrazică, ne învață speranța. Speranța că mâna căreia îi ceri să te prindă nu te va lăsa să cazi în prăpastie.