Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Editorial Timpul schimbării

Timpul schimbării

Un articol de: Ciprian Olinici - 02 Apr, 2014

Postul Mare este o şcoală a schimbării şi un timp al începutului. În Duminica aşezată înaintea Postului, Biserica ne-a pus spre meditaţie un episod de la începutul lumii: Izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai. Suntem aşezaţi într-un timp istoric pentru a schimba istoria. La o scară mai mică şi diluată în cronologia devenirii omenirii, fiecare avem propria noastră istorie. Chiar dacă ni se pare că ne pierdem în mulţimea numelor din lume, Biserica ne spune că Dumnezeu ne ia în serios. Pentrul El noi facem parte din timpul şi din lumea pe care a creat-o. Ne-a dat acest drept şi ni-l respectă. O confirmare a acestei realităţi o găsim în Duminica Sfintei Maria Egipteanca. Viaţa ei a început şi s-a sfârşit în anonimat. Dar istoria a transformat chipul ei discret în cea mai mediatizată persoană.

Sinonimul vieţii ei este pocăinţa. Schimbarea radicală. Totul s-a petrecut în decorul arid al deşertului, într-un dialog cu ea însăşi. Cea mai profundă, dar şi cea mai dureroasă confruntare. Nu era doar un monolog, pentru că Maria angajată pe drumul schimbării dialoga cu Maria cea ataşată de păcat. Dar concluzia acestei lupte dureroase se află în timpul întâlnirii cu Părintele Zosima. Atunci s-a spovedit şi a fost împărtăşită de Părinte. Era tot în timpul Postului Mare. Momentul primirii Sfintelor Taine a dat sens pocăinţei ei.

Cu cât înaintăm în vârstă avem din ce în ce mai puţină încredere în oameni. Orice sfat este trecut prin filtrul suspiciunii. Nu ne mai încredem în nimeni pentru că şi noi, de multe ori, suntem conştienţi că trădăm încrederea celor apropiaţi. Ne întrebăm atunci: cum mai este posibilă spovedania, actul de te „înfăţişa“, de a-ţi descoperi adevărata „faţă“ în faţa unui alt om? Greul începe după ce ne ridicăm şi plecăm din faţa duhovnicului, după ce rămânem din nou cu noi înşine. Dacă primul pas este să fim sinceri în mărturisirea noastră, trebuie să fim apoi sinceri cu noi înşine şi, de aici, să păşim mai departe, de la simplul regret la pocăinţă, de la veninoasa remuşcare la dorinţa de schimbare. Dar orice schimbare este condiţionată de cunoaştere şi de curaj.

Celebra formulă citită de Socrate pe frontispiciul templului: „Cunoaşte-te pe sine însuţi!“ a fost confirmată şi de gândirea creştină, în acest sens înscriindu-se şi renumita omilie a Sfântul Vasile cel Mare „Ia seama la tine însuţi!“. Dacă am dori să definim câteva coordonate ale omului bine informat, l-am putea plasa într-o bibliotecă, dispunând şi de banalul, de acum, acces la Internet. Ce-ţi trebuie mai mult pentru a cunoaşte trecutul şi trăi prezentul informaţional? Dar ne ajută toate aceste „motoare de căutare“ când dorim să ne ştim mai bine pe noi? Monahul Nicolae Steinhardt a exprimat un adevăr pe care îl putem accepta doar în momentul în care ne punem întrebarea: „Cine suntem noi ?“. Părintele de la Rohia spunea: „de cele mai multe ori parcurgem drumul către noi înşine prin cei de lângă noi“. Avem nevoie de o persoană care se ne confirme acţiunile, care ne poate asigura că paşii corecţi, pe care ne străduim să îi facem, nu sunt într-o direcţie greşită. Acesta este duhovnicul.

Mai mult decât o „faţă“ care priveşte simplu spre noi, duhovnicul este un om care „vede“ pentru noi. Un om care nu are o cunoaştere discursivă, ci una intuitivă, umbrită de har, care pătrunde dincolo de aparenţe şi contrarii, până acolo unde nici noi nu avem acces. Nu este o cunoaştere bazată pe funcţiile creierului, ci este una duhovnicească.