Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Educaţie şi integrare: Arta - un mod de a rosti ce… nu se poate spune!

Educaţie şi integrare: Arta - un mod de a rosti ce… nu se poate spune!

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 08 Iulie 2007

Moto: „În artă există doar un singur lucru

de valoare: acela care nu poate fi explicat.“

Georges Braque

De cum ne naştem, privim în jurul nostru miraţi. Nu prea înţelegem ce-i cu atâta zarvă, dar ne place că ni se acordă o aşa atenţie. Până una alta, suntem învăţaţi să vorbim. Eu, de pildă, mi-amintesc că la primul cuvânt rostit am fost foarte lăudat, cineva chiar sărutându-mă pe frunte. „E de-al nostru“ - a spus un altul. Şi de-atunci încolo, timp de câţiva ani, părinţii, bunicii şi alte rude m-au învăţat o mulţime de cuvinte. Văzându-mă ai mei că am chemare pentru aşa ceva, au angajat o grămadă de oameni de meserie, care

m-au învăţat să vorbesc foarte frumos. Mi se dădea cu porţia. La început mai puţin, apoi din ce în ce mai mult.

Într-o bună zi, iscoditor şi neastâmpărat cum sunt, profit de o clipă de neatenţie din partea paznicilor mei, încercând să mă descurc singur. Şi iată ce mi s-a întâmplat: mai întâi am constatat că pământul de sub picioare nu este chiar aşa cum mi s-a spus, mai ales că, din neatenţie, am căzut şi mi-am zdrelit genunchii în ţărâna aspră.

Mi-am zis atunci: acesta este pământul, dar parcă este altfel de cum mi s-a vorbit, este un alt fel de pământ, este pământul meu. Şi mi-am format noţiunea mea de „pământ“, neuitând, desigur, şi de „pământul“ nostru.

Uitându-mă în sus, văd că şi cerul parcă s-a schimbat. Mi s-a părut că în jocul norilor văd un fel de forme pe care numai eu le percep, iar ceilalţi nu, iar de aş fi vrut să le spun ce anume, nu aş fi reuşit; am pronunţat pur şi simplu „cer“, iar cei de lângă mine au înţeles, fiecare, cerul în felul lor. Toată lumea era fericită că ne înţelegem. Dar mie mi-a părut rău că nu le-am putut transmite ceva din cerul meu.

Peste câteva zile, mă îndrăgostesc şi ofer cuiva o floare, iar de atunci floarea a căpătat pentru mine o anumită semnificaţie, semnificaţie care pentru un altul nu o puteam traduce, căci acesta oferise şi el, poate, o floare cuiva, dar nu în acea seară, ci într-o alta, şi nu o floare albă - ca a mea -, ci una galbenă, probabil şi cu un alt parfum.

Ca să ne înţelegem,

ne-am prefăcut că uităm de toate aceste detalii, am pronunţat repede „floare“ şi

ne-am înţeles de minune. Dar ce păcat că spuneam atât de puţin despre floarea mea…

Hoinăreala mea s-a încheiat cu o noapte petrecută în pădure („să nu intri niciodată aici“ - am fost povăţuit!). De cum am intrat, m-am rătăcit printre lianele multiforme în care forfoteau tot felul de arătări, despre care nu auzisem nimic, le vedeam pentru prima dată. Contrar semenilor mei, m-am împrietenit cu aceste arătări, m-am oploşit aici mai multe ceasuri şi, cu această ocazie, am pătruns o serie de taine. Când am revenit printre ai mei, aş fi vrut să le povestesc ce am văzut, dar vorbeam în plus, căci ei nu înţelegeau nimic din ceea ce spuneam, probabil nu înnoptaseră niciodată în pădure şi nu văzuseră ceea ce văzusem eu. Îngrijoraţi de faptul că nu ne mai înţelegeam, au trimis îndată după un vraci, crezând că sunt bolnav. Dându-mi seama de situaţie, am spus atunci lucrurilor pe nume, am încetat să mai bolborosesc în felul meu şi am strigat cât am putut de tare: „pădure“. Toţi s-au luminat la auzul acestui cuvânt, m-au mângâiat pe creştetul capului şi n-au mai trimis după vraci. M-am retras, apoi, am mai meditat câteva zile şi, negăsind nici un mijloc de a mă exprima, am plâns fără să mă vadă nimeni.

Ce poţi face în acest caz? Cauţi să intri în vorbă cu oamenii. Uzezi, pentru aceasta, de „vocabularul“ dăruit, în care te-ai format. Uiţi că există un „cer“ al tău, o „floare“ a ta şi, mai ales, o „pădure“ a ta; numai astfel te vor înţelege şi tu îi vei înţelege pe ei. Comunici în acest fel. Te descurci destul de bine. Mai mult, chiar, ajungi să descoperi cu ei reguli, legi, formule. Asta ajută să-ţi faci viaţa mai uşoară. Dar nu-i suficient acest mod de a intra „în vorbă“. Nu s-a comunicat totul. Fiecare din noi îşi are „pădurea“ sa. Vrem să ne destăinuim, să ne spunem „tainele“ care sunt numai ale noastre.

Arta ne poate ajuta să ieşim din impasul evocat mai sus.

Notă. Prezentul text a fost scris cu 23 de ani în urmă, pe când mai eram student, şi (încă) mai sunt de acord cu ceea ce am vrut să spun atunci.