Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Educaţie şi integrare: Blestemul „învăţământului paralel“

Educaţie şi integrare: Blestemul „învăţământului paralel“

Un articol de: Constantin Cucoș - 03 Iun, 2007

Pentru cei care încă mai au dubii, învăţământul paralel se referă la „meditaţiile“ făcute de elevi cu profesori „particulari“ pentru a trece unele examene sau a lua o notă mai bună. Acesta apare şi înfloreşte când sistemul de învăţământ este închistat, retardat, modelat după principiile unei selectivităţi constrângătoare, ce ajunge să altereze tot ce se întâmplă în procesul educativ ca atare.

De fapt, cum stau lucrurile? Sistemul de învăţământ este atât de prost dimensionat (prin conţinuturile predate, prin ţintele avute în vedere, prin practicile evaluative), încât el nu poate să răspundă propriilor exigenţe în virtutea căruia funcţionează şi pe care le clamează. Elevul vine la şcoală şi „învaţă“, dar nu tot, îi mai rămâne un „rest“ ce trebuie deprins cu altcineva. Exigenţele la unele examene sunt mari, peste puterea sistemului de a le activa direct, în şcoală, la nivelul abilităţilor şi competenţelor elevilor. În plus, se tot inventează „portiţe“ şi zăgazuri selective aşa, ca să ne aflăm în treabă, şi a demonstra celor din „exterior“ cât de serioasă este învăţătura. Un sistem de învăţământ care „secretează“ aşa ceva se descalifică prin el însuşi, demonstrând, astfel, cât de „bun“ e, care e altitudinea valorii lui. Un elev care are nevoie de o a doua „şcoală“, după ce se întoarce de la şcoală, acela este un copil nenorocit. Iar şcoala respectivă nu-i deloc şcoală.

Desigur, avem în vedere şi excepţiile, când unii elevi cu posibilităţi sau talente, suportă sau pretind astfel de tratamente individualizate înafara şcolii, în familie, la nivelul unor structuri educaţionale paralele. Un viitor pianist, matematician, sportiv etc. ar avea nevoie de ceva sprijin de acest tip. Dar a obliga pe cea mai mare parte a elevilor, cel puţin în anumite momente (trecerea de la un ciclu şcolar la altul), să suporte un astfel de calvar, este una dintre cele mai mari perversităţi ale învăţământului românesc.

Cred că procesul de recrutare şi de selecţie a elevilor este unul defectuos, clădit pe principiile unei meritocraţii abstracte, pe capabilităţi afişate care nu iau în calcul circumstanţe şi evoluţii posibile. Se lucrează pe mai departe, la nivelul factorilor de decizie, dar şi al mentalului unor profesori, cu un model abstract de elev, unul ideal, cel din manualul de psihologie şcolară, când, de fapt, acesta este o fiinţă vie, dinamică, ce nu intră întotdeauna în clişeele care ni se servesc.

Învăţământul nostru a dezvoltat un „cult“ al examenului şi concursului din care nu mai putem ieşi. Fetişizarea examenului, transformarea lui în momentul nodal al evoluţiei unei fiinţe este o mare prostie. E ca şi cum ai decreta că viitorul unei persoane depinde de starea şi agilitatea ei dintr-o anumită zi, dintr-un anumit ceas. Dar ceea ce a fost sau urmează nu contează?

Statuarea acestor examene „naţionale“ generează o sumedenie de efecte perverse de o mare nocivitate: reţele de meditatori, o piaţă a meditaţiilor, tertipuri de constrângere a elevilor şi părinţilor de a se deda la aşa ceva, intrarea pe arenă a sistemului de pile şi intervenţii ulterioare. Cât e de greu să pătrunzi pe „piaţa“ meditatorilor, cât e de dificil să faci rost de un profesor bine „cotat“, ce efort trebuie să depui pentru a-l determina să-ţi vină acasă. Cei mai „reputaţi“ meditatori fac pregătire cu doi-trei elevi simultan şi doar cei „începători“ se mulţumesc cu unul. Câte corvezi, câtă cheltuială! Doar cei care au trecut prin situaţie ştiu despre ce este vorba.

Din ceea ce cunosc, numai la noi se naşte o astfel de „febră“ a examenelor. Copii bătuţi toată ziua la cap, vânătoarea de profi dispuşi să-şi facă bine treaba, identificarea broşurilor cu variantele de subiecte şi rezolvările corespunzătoare, certuri în familie, stres cu nemiluita etc. Alţii, de prin alte părţi, ştiu să-şi rezolve cu calm aceste lucruri. Fără mare gălăgie, fără irosiri de energie. Aproape că nu se simte cum se trece de la un nivel la altul al şcolii, fără tensiuni şi zvârcoliri. Selecţia se face în timp, fără concentrări, fără campanii. Elevul, pe baza unor fişe sau descriptori privind competenţele atestate şi evoluţiile posibile, este orientat, din timp, pas cu pas, acolo unde trebuie. Iar unele teste care se dau, pentru ierarhizări sau departajări, nu presupun „industrii“ de pregătire suplimentară în acest sens.

PS. Am scris acest articol în timp ce fiică-mea face pregătire la română, în camera de-alături. Peste câteva săptămâni, are examenul de capacitate. Aşadar, şi eu am fost „prins“ în mecanism. Vă daţi seama ce simt şi în ce situaţie mă pun scriind acest text?