Educaţie şi integrare: Cum locuim în ceea ce avem?

Mediul domestic, casnic ocupă un loc privilegiat în existenţa umană. Casa leagă oamenii cu lucrurile şi cu alţi oameni. Ca „centru al lumii“, casa imită structura macrouniversului, aducând sub adăpostul ei atât elemente ale exteriorului fizic (cer-tavan, pământ-podea), cât şi ale imaginarului uman (conştient-acoperiş, inconştient-pivniţă). O casă „totală“ are şi un pod, are şi o pivniţă. Are un dedesubt şi un deasupra. Un fundament şi un trecut, o speranţă şi un viitor. Spaţiului obiectiv al locuinţei i se adaugă un orizont al imaginaţiei, care este unul trăit, simţit. Jocul dintre exterioritate-interioritate (obiectivitate-subiectivitate) nu este întotdeauna echilibrat. Acest univers intim tinde să favorizeze persistenţa elementelor imaginative care dictează, într-un fel, gestica şi comportamentul consumate aici. Mai mult decât atât, universul domestic este puternic antropomorfizat. Exteriorul şi interiorul unei case „imită“ trăsăturile stăpânului (uneori, chiar şi pe cele fizice). Faţada unei case „seamănă“ cu faţa omului adăpostit în ea. De asemenea, obiectele casnice suportă o doză marcantă de umanizare. Până şi denumirile părţilor vaselor din casă stau mărturie pentru rata înaltă de antropomorfism: vasul poate avea cap, gură, buză, cioc, plisc, ureche, gât, pântece, picior, fund.

Casa este primul nostru univers care respectă legile cosmosului. Ea este - cum afirmă Gaston Bachelard - non-eul care protejează eul. Fiinţa adăpostită spiritualizează spaţiul adăpostului ei. Ea trăieşte casa ca realitate, dar şi ca virtualitate, atât prin raţionare, cât şi prin visare. Încât, orice adăpost dă prilejul şi unei desfăşurări onirice. Locuinţa nu este numai cea de fiecare zi, prezenţă unică identificabilă. Adaptarea sau traiul într-o locuinţă nouă reînvie şi actualizează trăirile „in absentia“, pe axa „paradigmatică“, a experienţei căminului de altădată, cel al părinţilor, de pildă. În cumulul de semnificaţii virtuale, cel mai mult va cântări semnificaţiile datorate primului cămin, ale Imobilului Copilăriei care adună, unifică, într-un fel, percepţiile noastre asupra spaţiului locuirii.

O astfel de stratificare a semnificaţiilor ne obligă să luăm în consideraţie factorul timp, decriptându-i înţelesurile în acest spaţiu mai mult sau mai puţin subiectiv. Timpul ţine de devenirea comportamentelor şi actelor noastre, deopotrivă consumate sau virtuale. O încercare de a-l „semiotiza“ s-ar constitui într-o nouă şansă de a-i depista implicaţiile. Ordinea ideilor, succesiunea comportamentelor - eventual simultaneitatea lor - pot induce sensuri care pot deveni pregnante în intervenţiile cotidiene. Trebuie disociată temporalitatea reală de cea a discursului rememorator, povestitor (verbal, gestual, social, psihologic etc.). Poate că timpul obiectiv ar trebui lăsat deoparte, cu toate că, la scară istorică, se pot decripta anumite „înţelesuri“ ale macro-evenimentelor. Ne interesează să depistăm resursele timpului discursiv, cel de acum şi aici, care ne macină, ne iroseşte, ne dilată sau ne contractă memoria şi care poate dobândi semnificaţie în funcţie de constructele valorificate (cuvinte, acte-motorii, impresii, trăiri, regăsiri, tăceri etc.) sau de indici suplimentari, precum succesivitatea, accelerarea, temporizarea, dozarea pauzelor.

Dacă timpul cronic este unidirecţional - trecut, prezent, viitor -, cel discursiv se poate replia pe mai multe axe. Spaţiul odihnitor al căminului facilitează inversiunile temporale, regresiunile în timp sau chiar predispun la alterarea sau la „golirea“ prin abolire a spaţiului de timp.

Casa este una din cele mai puternice spaţii de integrare a gândurilor prezente cu amintirile sau speranţele omului. Ea este locul de unificare, de regăsire, este paradigma tihnei, a împăcării omului cu sine-însuşi, cu lumea, cu Dumnezeu. Pe baza reveriei se înalţă şi casa viitoare. Pe imaginea casei natale se construieşte casa mult visată, care va fi mai solidă, mai mare, mai frumoasă decât toate locuinţele cunoscute. Poate că nu în mod întâmplător, casa copilăriei este cea mai mult invocată în literatură şi corespunde cel mai mult înclinaţiilor noastre meditative. Căci, spune G. Blachelard, „casa natală a întipărit în noi ierarhia diferitelor funcţii ale sălăşluirii. Suntem diagrama funcţiilor de a locui această casă, iar toate celelalte nu sunt decât variaţiuni ale temei fundamentale“.

Simbolistica locuinţei va fi identificată în cel puţin următoarele două ipostaze:

a) Plecând de la premisa că orice construcţie este ceva care se ridică, casa poate semnifica verticalitatea existenţială. Stau mărturie pentru această interpretare sintagme precum „cei şapte ani de-acasă“, „aşa ai învăţat acasă“ etc. Verticalitatea este susţinută şi de opoziţiile acoperiş (pod) - pivniţă (cămară). Este evident că acoperişul semnifică raţionalul, lumina, iar pivniţa face loc iraţionalului, întunericului. Panta, înclinaţia acoperişului dă seamă, într-o mare măsură, de trăsăturile mediului şi climei.

b) Casa constituie o existenţă concentrică şi concentrată. Ea rămâne mereu semnul unei chemări, al unei unificări, al unei centrări sau re-centrări. Ea este remediul oricărei „risipiri“. Remediul rătăcirii prin lume este întoarcerea acasă. Întoarcerea „fiului risipitor“ acasă se converteşte într-o mare sărbătoare a locuirii laolaltă, a casei împreună cinstită, a regăsirii fiinţiale.

Cu toate acestea, funcţionarea sensului în acest perimetru privat, personal nu poate fi la adăpostul total al unor comandamente suprapuse, precum economicul, ideologicul, puterea. Investirea cu sens a unor materii semnificante specifice ambientului casnic ţine de concreteţea acestui spaţiu discursiv şi trebuie corelată cu realele „presiuni“ ce vin permanent dinafară. Una e să ai o casă din chirpici, alta e să fii proprietarul unei case din piatră. Una e să ai o sumedenie de obiecte, alta e să duci dorul după acestea. Ai în casă ceea ce eşti, poţi sau îţi permit şi alţii. Penuria financiară îngustează confortul şi „goleşte“ casa de unele dintre trăsăturile ei. Nu ai bani, nu ai nici lucruri - nu ai bani, nu ai nici casă.

Până la urmă, important este răspunsul la următoarea întrebare: cum locuim în ceea ce avem?