Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Educaţie şi integrare: Momente ale trecerii şi petrecerii (II)

Educaţie şi integrare: Momente ale trecerii şi petrecerii (II)

Un articol de: Prof. Dr. Constantin Cucoș - 05 Ianuarie 2008

Pe o cărare vine înspre casa noastră bunica. Tocmai s-a-ntors de la biserică şi ne aduce să gustăm dintr-ale ei. Şi noi îi dăm dintr-ale noastre. „Poftiţi la masă“, ne invită mama. Mâncăm şi asta, şi asta, şi asta… E pace şi linişte în casa noastră. Naşterea pruncului Iisus ne-a sfinţit şi pe noi. Candela arde cu o flacără mai intensă de la untdelemnul împrospătat. Fulgi mari acoperă fereastra, omătul se depune din ce în ce mai mult, hai afară după ce mănânc. Te iei cu Fănică şi cu Petrică, şi cu Ionel, şi cu alţii de vârsta ta. Cu săniile din metal, cu schiurile închipuite din nişte doage de poloboc, cu bocancii aproape uzi - urci şi cobori, Dumnezeu ştie de câte ori, dealul de lângă sat. Te rostogoleşti, înoţi prin omăt, te zbengui, te bucuri şi uiţi cum trece vremea, cum vine seara. Seara e linişte în sat. Seara unei sărbători e prea linişte în sat. Doar câte un căţel mai schelălăie prin cele depărtări. Ieşi afară şi vezi că ninsoarea a stat. Doar stelele pe cerul îngheţat. Întrebător priveşti la ele şi ele la tine. Încerci să deprinzi misterul spuselor lor. O fiinţă limitată şi firavă, ce caută înţelesuri, în faţa unei infinităţi. Ce, cum, când, de ce? Te sperie gândul şi revii îndată în casă. Şi a fost o întrebare, şi apoi au mai venit şi altele, al cincilea moment.

Se intensifică pregătirile pentru Anul Nou. Cu învăţarea unei urături, cu pregătirea măştilor sau costumelor din trupa din care faci parte, cu repetarea rolurilor pe care trebuie să le joci în Capra sau Cerbul ori Ursul. De obicei, aceste întruniri începeau cu vreo lună înainte de începutul de an. Noi spuneam că mergem „la relaţie“. Era un automatism lingvistic, fără sens, moştenit de la alţii, şi nu ne puneam deloc întrebarea ce însemna aceasta. Paradoxal, de abia acum realizez că termenul acoperea o realitate. Într-adevăr, acele întruniri erau o şcoală a relaţionării, a conlucrării, a eliminării unor tensiuni sau diferenţe. Prinşi de un ţel comun, ne coordonam mai ceva decât oamenii mari. Uitam de neînţelegerile de altădată, de bătăile dintre noi, de cele neplăcute şi rele. Făceam rost de materiale, puneam mână de la mână să cumpărăm pânză colorată, hârtie creponată, oglinzi etc., împărţeam responsabilităţi, împărtăşeam din experienţă, deveneam mai buni şi mai egali. Nu conta că unul era premiantul şi celălalt repetentul clasei. Spiritul de grup şi de frondă prindea contur şi savuram intrarea într-o nouă realitate. Alta decât cea a maturilor, de care fugeam. De altfel, locul întâlnirii era departe de cei mari, într-o odaie izolată, într-o magazie, într-un paravan. Unul aducea lemne pentru sobă, altul seminţe de bostan, altul nuci şi mere, altul o carafă cu vin… Şi repetam, şi ne-ncurcam, şi o luam de la capăt, când cu recitare, când cu cântare, când câte unul, când cu toţii, când cu fluierul, când cu muzicuţa etc., etc. Şi atunci eram laolaltă şi uniţi, şi apoi fiecare a luat-o pe drumul lui, al şaselea moment.

E multă agitaţie în sat în ultima zi a anului. E un alt sat şi alţi oameni. Şi un timp aparte. Dimineaţa caut să o ajut pe mama la treabă; mă pune să am grijă de focul din cuptorul din spatele casei. Coace mama colaci cu zecile. Vreo trei cuptoare. Şi ce buni sunt colacii scoşi fierbinţi şi rumeni din cuptor! Cum se desprind şuviţele din ei, ce miros şi ce gust! Dar nu uiţi şi de ai tăi, cu care ai pus la cale să mergi cu uratul.

Ultimele pregătiri: trăistuţa pentru colăcei, buzunarul de la haină în care îţi vei pune banii, borşul pentru buhai, pocnitorile cu capse, iar eu, repetarea la muzicuţă a unui cântec pe care-l ştiu şi acum. Eram tare „metodici“ în proiectarea acţiunii: împărţeam satul pe „zone“, începeam cu cele mai „avantajoase“, cu rude şi oameni cu dare de mână, iar pe celelalte le lăsam mai după miezul nopţii. Pătrunzi în case pentru prima dată; descoperi oameni pe care nu îi ştiai până atunci; te-nfrupţi cu multe feluri de prăjituri, cozonaci, vineţuri; eşti întrebat al cui eşti, ce mai face mama, tata; te-mbujorezi când dai cu ochii de vreo fetişcană (a învăţătorului sau profesorului din sat) cu care îţi imaginaseşi mai ştiu eu ce; frămânţi noroaie sau zăpezi pe uliţe pe care n-ai călcat în viaţa ta; eşti ameţit de-atâta trudă şi vâjâie inima-n tine. Timp de câteva clipe te uiţi prostit la luna de pe cer. Uimită se uită şi luna la tine. De ceea ce faci, de ceea ce eşti, de ceea ce speri. Te alături din nou celorlalţi şi mergi pe la alte case de gospodari, anunţându-i că „mâine anuâ se-nnoieşte“. Şi a două zi, după câteva ceasuri de somn, vai de capul lor, mergi cu semănatul sau cu mascaţii… Şi aşa au fost anii aceia, buni şi frumoşi, şi au urmat alţii, şi mai buni şi mai frumoşi, al şaptelea moment.

La anul şi la mulţi ani!