Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Elegie pentru floarea-soarelui

Elegie pentru floarea-soarelui

Un articol de: Ștefan Mitroi - 23 Noi, 2018

Credeam c-a plecat vara, că s-a stins lumina ei. Dar am găsit-o, încă râzând, pe chipul unui lan de floarea-soarelui rătăcit, zilele trecute, pe un câmp din Mol­dova. Căzuse prima zăpadă a iernii și floarea-soarelui își pusese pălăriile galbene pe cap și-mi făcea din depărtare semn cu mâna.

Am oprit mașina, pornind înfrigurat spre ea. Îmi venea să mă bucur, văzând-o, dar îmi venea, în același timp, și să plâng. Era ca și cum se așternuse ninsoarea chiar pe lumina ochilor mei. Mă durea lumina lor, durându-mă toată lumina verii de pe câmp. De pe acel câmp unde începuse să fie iarnă.

Nesăbuitelor! am strigat la ele în gând, ce v-a apucat să vă îndepărtați atât de mult de miezul verii? Cum de ați ajuns până aici?

Pălăriile de floarea-soarelui râdeau în continuare, vrând parcă să-mi spună: ca să fim cât mai aproape de tine!

Le murea, văzând cu ochii, râsul pe chip. Și eu nu puteam să împiedic nicicum moartea lui, care era, de fapt, începutul morții lor.

Niciodată nu mi s-a părut lumina atât de tristă! Cum și cu ce-o s-o strâng, ca s-o pot pune la adăpost?

Lumina cea mare a cerului nu putea să facă nici ea nimic. Lumina mică a ochilor mei, nici atât! Doar să plângă mai departe șop­tit. Și să roage ninsoarea, ce îm­puțina lumina galbenă a pălăriilor de pe câmp, să aibă un pic de milă.

I-aș fi dat din mila mea multă, dar nu puteam. Am plecat de acolo, mai rușinat ca oricând.

Iartă-mă, draga mea floare a soarelui, că n-am putut să te iau cu mine! Că te-am lăsat singură cu prima zăpadă a iernii pe câmp!

Mi-e rușine și acum când mă gândesc la strigătul tău de ajutor.

O să poți, oare, să mă ierți?