Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Eu şi treptele neputinţelor mele

Eu şi treptele neputinţelor mele

Un articol de: Dan Cârlea - 26 Sep, 2010

Când am dat de creştinism, bineînţeles că mi s-a părut foarte accesibil. Chiar prea accesibil pentru mine.

"Destul de clar ce zice Iisus, în 7 ani ajung sfânt, dacă-mi pun mintea", aşa mi-am decretat eu rapid. Doar că nu îmi puneam în cap, în rest n-ar fi fost o problemă, fără îndoială.

Aşa îmi făceam socotelile la început, şi evident că odată cu trecerea timpului mi-a ieşit pe nas cu vârf şi îndesat toată mândreala aia adolescentină.

Apoi a urmat etapa arhicunoscută celor cu adevărat ştiutori în ale creştinismului: ispitele de-a dreapta.

Mă puneam eu să postesc din greu, numai cu pâine şi uneori nici apă nu. Bine, mă ţinea fix câte-o zi, căci după aia, considerând că i-am demonstrat lui Dumnezeu cine sunt eu şi ce pot face, nu mai avea rost să ne deranjăm amândoi: eu cu nemâncarea, El cu observarea.

Şi reveneam la obiceiuri mai pământeşti, mai din popor, cum ar fi pizza şi spaghetti cu crenvurşti.

Evident, şi miercurea, şi vinerea, căci eu "fumasem" deja chestiile astea, eram mult deasupra îngrădirilor omeneşti, de începători.

A venit şi vremea să mă preocupe smerenia. Din lecturi am înţeles eu că e cea mai înaltă chestie creştină dacă o faci, aşa că am început să-mi pun problema că trebuie să ajung şi eu la măsura marilor exemple patristice. Rapid.

Smerenia mă ţinea cam până când mă călca primul om pe picior în autobuz, aşa că destul de repede am găsit cauza problemei: nu iubeam destul oamenii.

Şi pune-te, Cârlea, pe iubit oamenii, căci porunca este "Iubeşte oamenii ca pe tine însuţi!"

Şi mi-am iubit eu aproapele cam preţ de vreo săptămână şi ceva, până am avut senzaţia că prea mă iau toţi de prost.

"Hopa, ia stai aşa, să nu exagerăm cu iubirea!"

Din eşec în eşec, sau mai bine zis din succes parţial în succes şi mai parţial, am ajuns să-mi pun problema dacă nu cumva am luat-o greşit cu cele mai de sus însuşiri creştine. Astfel am dat de problema treptelor intermediare.

Ce şi pe unde am citit exact nu mai ştiu, dar ideea a început să mă preocupe serios şi mă preocupă şi în prezent.

Aşa văd că de fapt educaţia corectă e cea mai bună premisă pentru o substanţă de viitor creştin autentic. Sau, mai degrabă, invers: o viaţă creştină încă din copilărie, lucru ce implică deja cunoaşterea anumitor principii de viaţă şi de raportare la ceilalţi, îţi asigură o bază puternică pe care se poate clădi o educaţie solidă.

Fiindcă, s-o recunoaştem acum cu seriozitate: la măsura sfinţilor s-au ridicat puţini, îndeplinirea sută la sută a poruncilor Mântuitorului nu este accesibilă chiar oricui. Mulţi doar tind spre asta, iar majoritatea încercăm să tindem.

Smerenia e tare departe, iubirea de oameni cea adevărată pare aproape de neatins.

Dar până acolo mai sunt trepte, până la smerenie reală avem bunul-simţ, cuminţenia, şederea în banca proprie.

Neplătirea binelui cu rău, abia apoi plătirea răului cu bine.

Dreptatea, până la iubire şi iertare, căci dacă faci nedreptăţi, spui vorbe grele oamenilor, atunci cum să ajungi la a trece iubind peste răul cu care poate vei fi încercat într-o zi, cum au păţit atâţia eroi şi martiri creştini morţi în puşcăriile comuniste?

Până la iubire avem respectul, colaborarea cinstită cu semenul, respectarea pactului social pe care îl implică orice relaţie - căsătorie, serviciu, prietenie ori contract de prestări servicii.

E greu să iubeşti omul şi să devii smerit sau măcar să-ţi pui problema acestor însuşiri creştine de cel mai înalt nivel, cât timp nu eşti măcar un om rezonabil.

E nerealist să vrei să ajungi alpinist când gâfâi la jumătatea alergării unei staţii de tramvai sau de viaţă.

" E greu să iubeşti omul şi să devii smerit sau măcar să-ţi pui problema acestor însuşiri creştine de cel mai înalt nivel, cât timp nu eşti măcar un om rezonabil."