Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Făcătorul îngerilor şi Doamne al puterilor…

Făcătorul îngerilor şi Doamne al puterilor…

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Dumitru Popoiu - 12 Septembrie 2012

Aflându-se într-un moment de profundă pocăinţă, proorocul David exclama odinioară că jertfa bine-primită de Dumnezeu vine din duh umilit şi se manifestă printr-o inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50, 18), adică abia pornind de la recunoaşterea micimii noastre avem perspectiva imensităţii bunătăţii şi măreţiei lui Dumnezeu, Care a creat toate.

În aceeaşi atitudine smerită, după rostirea bine cunoscutului condac "Apărătorul cel mai mare…", compozitorul Acatistului Mântuitorului nu ezită să-şi recunoască în primul icos neiscusinţa în cântarea laudei potrivite a numelui lui Hristos: "Făcătorul îngerilor şi Doamne al puterilor, deschide-mi mie, nepriceputului, mintea şi limba, spre lauda preacuratului Tău nume, precum ai deschis auzul şi limba celui surd şi gângav de demult…"

Imnologul se simte ca şi bolnavul care nu auzea şi abia îngăima câteva sunete atunci când a fost adus înaintea Domnului. Evanghelistul Marcu (7, 32-34) spune că Iisus L-a luat pe acesta, "Şi-a pus degetele în urechile lui şi, scuipând, S-a atins de limba lui. Şi privind la cer a suspinat şi a zis către el: "Efatà!", ceea ce înseamnă: "Deschide-te!"" Apoi, Apostolul semnalează că vorbea bine.

Numai vorbind bine, mesajul transmis poate fi înţeles corect. Însă pentru vorbirea despre Dumnezeu este nevoie de mai mult decât de o minte strălucită. Tocmai de aceea, în teologie, Dumnezeu nu este doar Cel despre care se vorbeşte şi nici doar Cel căruia I se adresează rugăciunea, adică nu este doar obiectul discuţiei. Cel care ne face să vorbim bine despre Dumnezeu este chiar El. La fel, Cel ce ne face să ne rugăm bine este tocmai Cel căruia I se adresează rugăciunea noastră. Apostolul Pavel spune că de fapt noi nu ştim să ne rugăm, de aceea "Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite" (Romani 6, 26). O viziune a pasivităţii lui Dumnezeu e deci străină de duhul creştin. În această situaţie, teologul crede că el nu va putea vreodată să se ridice la înălţimea unei retorici potrivite Împăratului tuturor, decât dacă Acesta îi va descoperi ce şi cum să vorbească.

O asemenea atitudine smerită în rugăciune are efect instantaneu. Imnologul spune apoi: "ca să grăiesc şi eu acestea…", şi continuă cu o salbă de laude lui Iisus, care impresionează pe oricare cititor al Acatistului. Mai precis, este vorba despre treisprezece exclamaţii, fiecare compusă din rostirea numelui lui Iisus, un adjectiv la superlativ şi două substantive, unul descriind acţiune, iar al doilea, o categorie de oameni.

Fiecare epitet asociat Numelui Domnului conţine prefixul "prea-", semnul absolutizării calităţii unui adjectiv, al absolutizării rămase deschise. Se marchează depăşirea în Hristos a plinătăţii omeneşti cu preaplinul dumnezeiesc. Iisus este "preaminunat", "preaputernic", "preadulce" şi aşa mai departe. În şirul de laude, nimic nu se potriveşte perfect pentru a descrie pe Iisus decât numirea Sa drept "Cel mai înainte de veci", respectiv "Fiul lui Dumnezeu".

În finalul fiecărei exclamaţii, cele două substantive îngemănate se referă la împlinirea unei misiuni rezervate unei categorii aparte de fiinţe raţionale - fiindcă este vorba despre îngeri şi oameni. Astfel, Iisus devine scop şi desăvârşire pentru fiecare, acolo unde este rânduit. Este "izbăvirea strămoşilor" care au năzuit să-L vadă şi "plinirea proorocilor", puterea celor ce conduc şi "înfrânarea pustnicilor". Tot el este şi "mântuirea păcătoşilor". Neprihănirea lui Iisus este ceea ce hrăneşte "mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria". Iisus este deci misiunea asumată şi desăvârşită a fiecărui om care "şi-a luat crucea" şi a urmat Domnului, aşa cum citim în capitolul al optulea al Evangheliei după Marcu, la Liturghia din duminica de după praznicul Înălţării Sfintei Cruci.

Icosul cel dintâi este numai începutul unei teologii, a înlănţuirii unor cugetări înţelepte, care oglindesc dulceaţa Celui căruia Îi este adresat întregul imn acatist. În versiunea slavonă veche, acest imn chiar se intitulează "Acatistul Preadulcelui Iisus".