Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Familia creştină

Familia creştină

Un articol de: Ilie Bădescu - 07 Dec, 2008

În lumina teoriilor de ieri şi de azi asupra familiei, ceea ce vedem la familia de azi este o tragică degradare. Suntem somaţi, iată, de multele nenorociri prin care trece familia modernă să aducem sub ochii minţii peisajul desfigurat al familiei, ca parte a ordinii spirituale degradate a lumii noastre. Aceasta este formula tradusă a exigenţei spiritualiste în sociologie, exigenţă care ne spune că, în analizele de acest tip, semnificative şi de prim rang nu sunt nici lumea, nici trupul şi cele trupeşti, ci spiritul, organizarea spirituală a lumii şi a vieţii.

A clădi o viziune sociologică pe fundaţii de credinţă înseamnă a conduce actul cunoaşterii până la fundamentul spiritual, dumnezeiesc al vieţii, şi deci al fenomenului de cunoscut. Tipurile familiale examinate de către marile teorii se află într-o relaţie de adâncime cu organizarea divină a familiei, aşa cum a fost ea zidită de Dumnezeu. Reţinem, iată, un prim adevăr, şi anume acela că familia se situează între rânduielile creaţionale, adică între organizaţiile supranaturale; ea a fost creată chiar de Dumnezeu în clipa Genezei; nu este o „creaţie naturală“, o zidire strict omenească şi nici un rod al întâmplării, cum spune Engels, în strania lui cercetare, dedicată originii familiei direct şi strict din cele naturale, cele date prin natură şi în chip natural fără de nici o legătură cu vreun element supranatural. Nu! Familia face parte dintre orânduielile creaţionale, cum ne tâlcuieşte Părintele Stăniloae, adică face parte dintre organizările pe care chiar Dumnezeu le-a creat din iubire şi grijă proniatoare pentru om. Dar să examinăm câteva „lecturi“ savante ale familiei create de Dumnezeu, ale Sfintei Familii, „Sagrada familia“, cum se numeşte marele monument arhitectonic înălţat de Gaudi, dedicat tâlcuirii în piatră a acestei minunate „opere“ a lui Dumnezeu care este familia, al cărei prototip creştin este chiar „Sfânta Familie“ a Mântuitorului Hristos.

Familia ni se înfăţişează ca un loc în care sunt depozitate taine şi daruri suprafireşti, trecute omului de către Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Bărbatul este depozitarul acestei bogăţii extraordinare rânduite de Dumnezeu în structura lumii întâi, prin cele două roluri feminine derivate din design-ul divin, cel de femeie-soră şi femeie-fiică, iar, ca rezultat al schimbului matrimonial, se afirmă în chip minunat şi celelalte calităţi divine ale feminităţii, cea de femeie-soţie şi de femeie-mamă“. Aceste calităţi sunt atestate în casa omului, la bărbat şi la femeie deopotrivă, ca daruri minunate şi ca tot atâtea „depozite“ sufleteşti. Căci, ce dar extraordinar, ce puteri sunt mijlocite femeii prin calităţile ei de soră, fiică, soţie şi mamă! Şi toate acestea trecute deopotrivă asupra omului mare şi a celui mic, a „puiului de om“, născut biologic şi spiritual prin taina perechii căsătorite şi prin miracolul divin al egoului matern. Bărbatul ca soţ şi ca tată primeşte, prin răspunderea lui directă în faţa lui Dumnezeu, cele patru depozite sufleteşti.

Degradarea acestor patru depozite este răspunderea bărbatului, el trebuie să evite riscul să devină un tată-tiran sau, la polul opus, tată-risipitor, neglijent până la nesimţire, el trebuie să alunge de la sine ispita, să pretindă „drept“ de „proprietate“ asupra soţiei lui, cum se schiţează în celebra instituţie a dreptului roman, „pater familias“ şi, în fine, în calitate de fiu, el trebuie să alunge de la sine primejdia de a deveni fiu risipitor, ori de a-şi pierde de-a dreptul sentimentele filiale.

Vom observa, în fine, că, în calitate de frate al surorii sale, bărbatul este răspunzător şi pentru starea afectivă a fiului surorii, deci a nepotului, adică are răspunderi ca unchi după mamă. În vederea lui Cl. L. Strauss, relaţia avunculară, dintre fratele mamei, unchiul matern, şi fiul surorii sale (nepotul lui), este mai importantă decât toate. De ea depinde echilibrul social. Prin urmare, „atomul elementar“ de rudenie, din care se compune schelăria socială, este acest tetraedru: soţ, soţie, copil şi unchiul matern (fratele soţiei, adică al mamei copilului).