Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Fascinația catastroficului și diamantul din noroi

Fascinația catastroficului și diamantul din noroi

Un articol de: Costion Nicolescu - 16 Feb, 2020

Mă întâlnesc, arar şi întâmplător, cu o mai veche prietenă, pe care am neglijat-o în ultimul timp, aşa cum mi-am neglijat, de altfel, cam toţi prietenii după ’90 (o pierdere mare, evident). O întreb ce mai face şi de fiecare dată îmi răspunde: „Mă bucur! Ah, nici nu ştii cât mă bucur!” Răspunsul vine ca o găleată de apă rece care mă trezeşte dintr-o somnolenţă de care nici măcar nu sunt conştient. Dar ce răspuns mai e şi ăsta? A înnebunit, îşi bate joc de mine? O privesc mai atent şi realizez că este cât se poate de serioasă, nespus de firească, de simplu sinceră, de exactă. De unde i-o fi venind această bucurie? În orice caz, ea nu se bazează pe nimic din ceea ce s-ar putea numi succes social, de orice natură ar fi el. Oricum, răspunsul ei, mereu acelaşi, mereu spus cu acelaşi suflu de trăire autentică, diferă de mai toate cele pe care le auzim de obicei, care fie sunt de un formalism absolut („Bine!, Bine!”, „Aşa şi aşa!” etc.), fie încearcă să te copleşească cu sumedenie de detalii, mai mult sau mai puţin semnificative.

Una dintre caracteristicile evidente ale lumii noastre de astăzi (dar, probabil, nu numai) este o anumită preferinţă pentru vestirea răului, a evenimentelor catastrofale, de la cele mai brutale până la cele mai banale (de tipul „Mişu Şt. Popescu…”), de la cele cosmice până la cele casnice (oricum mai grave, la scară personală). Ce-i drept, nu ducem deloc lipsă de astfel de întâmplări. Această vestire o fac în primul rând, căutat şi asumat, mijloacele mass-media pentru a-şi câştiga pâinea (ce pâine!?), dar desi­gur că ele răspund în mare măsură unei „comenzi sociale”, unui „gust” pentru colportarea veştilor proaste. Mai curios este faptul că acest lucru se petrece şi în societăţile cele mai elitiste, şi chiar şi în cele mai creştine. Multora le place, parcă, să joace rolul de cavaleri ai Apocalipsei. Punem la moară, cu precădere, tot ce este rău, tot ce ţine de abatere, de cădere şi decădere. Alţii, mai ales în sfera politică, când îţi vestesc câte ceva de bine, realizezi că este de fapt un fals bine, un rău pe care încearcă să-l ambaleze cât de cât frumos spre amăgire. E cert că există o fascinaţie a catastroficului, un hipnotism paralizant al lui, căruia îi poţi cădea lesne pradă, aproape fără să-ţi dai seama. Lumea se buluceşte în jurul unor astfel de evenimente, a locurilor lor, a „eroilor” lor, în ciuda ororii evidente şi a spaimei pe care o produc.

Dacă în cazul evenimentelor acţionează, în primul rând, o fascinaţie, în cazul persoanelor se poate vorbi despre o adevărată voluptate. Voluptatea bârfei, care, trebuie totuşi să recunoaştem, de multe ori, pe la noi, nici nu are atât ceva răutăcios, cât mai degrabă numai o invidie inconştientă subiacentă, care încearcă să reaşeze ierarhiile, egalizând pe cât se poate, prin amestecarea şi relativizarea criteriilor. Întâlnindu-se două, trei sau mai multe persoane, se vor apuca să le toace fie pe cele publice, fie pe cele apropiate, dar absente. Şi asta n-ar fi totul.

Anormal este şi faptul că, adesea, luăm partea drept întreg. La cei mai evident făcători de bine exaltăm anumite defecte şi greşeli, pentru a-i coborî spre nivelul nostru. La cei mai evident făcători de rele ignorăm, cu bună ştiinţă, mai puţinele sau mai multele lor fapte, totuşi, bune. Foarte adesea una este vorba pe care o spunem omului în faţă şi alta cea pe care o colportăm în spatele lui: din oportunism, din laşitate, din ipocrizie, din ruşine, dar, uneori, şi din delicateţe.

Sau îi căutăm pe ceilalţi acolo unde nu sunt. Neglijăm felurimea darurilor şi împărţirea lor, căutându-l pe fiecare acolo unde nu este de aflat. Celui duhovnicesc îi cerem să fie un excelent administrator, bunului gospodar să fie un mare mistic, celui care scrie bine să şi vorbească la fel, elocventului să scrie ca un maestru etc. Calităţile lor le minimalizăm sau chiar le ignorăm, iar pe cele ce nu le au le socotim esenţiale. O atitudine care pendulează între anihilare şi idolatrie. De observat însă că, la cea mai mică adiere de iubire adevărată, judecăm cu totul altfel, mai subiectiv, oricum mai corect.

Mă tem că şi în cele mai puţin răutăcioase situaţii de acest gen ne aflăm totuşi în faţa unei stări maladive, care poate deveni, dacă nu mortală, oricum cronică şi malformantă. Îndată ce sunt puşi să vestească de bine, kakos-angheliştii se simt stângaci şi stânjeniţi.

Oare ce am fost noi chemaţi să însămânţăm? Oare spre ce lucrare vestitoare am fost trimişi? Oare nu să binevestim? Oare nu ca să mărturisim binele oriunde l-am întâlni, spre tezaurizare în împărăţia cea veşnică? Oare dacă un ticălos, să zicem, ne face sau ne va face un anumit bine evident, vom tăinui şi vom ignora acest bine numai ca să avem plăcerea unei pedepse mai mari, mai drastice? Oare nu ştim că Dumnezeu le vede şi le ştie pe toate? Oare nu vom încerca noi să „exploatăm” cât mai mult bine din fiecare din semenii noştri, spre recuperarea şi salvarea lor? Oare spre îndreptarea celui de lângă noi arătăm noi cele rele ale sale sau spre pierderea lui? Oare iubirea şi dorul de îndreptare a celorlalţi sunt cele care ne mână? Sau există vreo situaţie în care se poate abdica de la iubire?

Asta nu înseamnă desigur acoperirea şi ignorarea răului, cocoloşire reciprocă, lipsă de fermitate în împotrivirea faţă de ticăloşiile de tot felul. Din contră! Dar „certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra” (Psalmul 140, 5), noi ca şi Dumnezeu nu putem dori „moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. Nu ştiu dacă acestea sunt preceptele care ne animă. Şi cred că ar trebui să ne anime tocmai în cazurile cele mai grave.

„Bine, bine, se va spune, dar cum îi vom «dărâma» pe cei învechiţi în rele, pe cei care cu ne-simţire nu contenesc a infesta, cu bună ştiinţă, societatea şi nu arareori Biserica, cu veninul mârşăviei lor, sub cele mai diferite forme, fie ele rafinate sau grosiere? Cum vom «lupta» contra lor?” În nici un caz cu aceleaşi arme, ci făcând exact pe dos.