Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Fascinaţia lui Augustin

Fascinaţia lui Augustin

Un articol de: Sorin Lavric - 24 Dec, 2010

Valoarea unei doctrine stă în gradul ei de contagiune sufletească, iar forţa ei de convingere se măsoară după emulaţia pe care o poate provoca. Nu stufoşenia subtilităţilor conceptuale, ci numărul de prozeliţi adunaţi în numele ei este adevăratul criteriu al valabilităţii sale. Ceea ce înseamnă că o doctrină pe care nu o poţi studia decât expunându-te riscului de a fi molipsit de ea are toate şansele să transforme lumea. Toate învăţăturile care au răscolit istoria omenirii, schimbând destine de oameni şi mutând graniţe de state, au avut acest coeficient de ispitire psihică. Au subjugat voinţele şi au focalizat entuziasmele, provocând valuri sociale şi declanşând mişcări politice.

A căuta să le găseşti explicaţii raţionale, punându-le succesul pe seama superiorităţii argumentelor sau pe adecvarea mai mare la realitate, înseamnă să aluneci din sofism în sofism. Şi asta pentru că adevărul lor nu este unul de ordinul temeiniciei teoretice, ci de ordinul fascinării. Nu logica lor te înduplecă, ci emoţia pe care ţi-o pot isca. Teoriile nu sunt făcute pentru stele, ci pentru oameni, dar pentru nişte oameni a căror subjugare nu cere argumente, ci promisiunea unui miracol şi făgăduinţa unui mister. Căci cine are misterul şi miracolul de partea lui, acela va avea o putere de convingere pe care nici un argument nu o poate atinge. Şi când acest lucru se întâmplă, teoriile chiar par a fi făcute pentru stele, până într-atât de neomenească le este fascinaţia. Lor nu li se poate împotrivi nimeni, cu atât mai puţin filosofii, tocmai de aceea convertirea lor, departe de a surprinde, confirmă valoarea doctrinelor pe care le-au îmbrăţişat.

Dintre doctrinele a căror putere de molipsire a atins firmamentul stelelor, creştinismul ne este cel mai familiar. Dar dacă astăzi suntem creştini graţie unei apartenenţe statistice obţinute prin Taina Botezului, în trecut, aderarea la creştinism se făcea deseori printr-o prealabilă convertire. Trebuia să te converteşti ca să fii botezat şi trebuia să fii pregătit ca să primeşti Botezul. În această privinţă, un caz spectaculos de convertire este cel al lui Augustin. Indiferent că îl numim „Sfântul Augustin” ori „Fericitul Augustin”, sau pur şi simplu „Augustin”, convertirea lui are datele unei răsturnări şi profilul unei metamorfoze. O răsturnare de viziune şi o metamorfoză de atitudine. Dacă e să dăm crezare mărturisirilor sale, dintr-un neoplatonician trecut prin şcoala maniheismului, Augustin a devenit cu adevărat o fiinţă „îmbrăcată în Hristos”.

Potrivit relatării din cartea a opta din Confesiuni, hotărârea lui Augustin de a se creştina s-a petrecut fulgerător, sub imperiul unei întâmplări providenţiale. Într-o zi a auzit o voce ca de copil poruncindu-i tolle, lege (ia şi citeşte!), a deschis la întâmplare epistolele Sfântului Pavel şi ochii i-au căzut pe un pasaj din Epistola către romani, unde apostolul pune în contrast viaţa în desfrâu cu viaţa în Hristos. Aceste cuvinte i s-au părut lui Augustin anume scrise pentru el, hotărârea de a se creştina fiind luată pe loc. E greu de spus câtă ficţiune se află în mărturisirea lui, dar e cert că, în urma acestui episod, filosoful a renunţat la ideea căsătoriei cu concubina sa, şi-a abandonat meseria de profesor şi, lepădându-se de ambiţiile lumeşti, a primit botezul.

Ceea ce este izbitor în cazul acestei convertiri este că schimbarea bruscă de atitudine a lui Augustin nu a fost însoţită de o modificare a viziunii sale despre lume. Cu alte cuvinte, cu toate că în trăire Augustin devenise creştin, în gândire rămăsese neoplatonician. E ca atunci când o metamorfoză sufletească, izbucnind dintr-odată, nu-şi poate găsi, ca formă intuitivă de înţelegere a lumii, o optică pe măsură. Augustin simţea creştineşte, dar gândea greceşte. Ochii cu care privea lumea nu erau ochii unui creştin, ci ai unui filosof. Intuiţiile îi rămăseseră la stadiul reprezentărilor platonice despre lume. Augustin e cazul tipic de filosof la care sentimentul o ia înainte gândirii. Iar detaliul se simte în cărţile lui.