Feţe ascunse ale iubirii

Vi s-a întâmplat, de bună seamă, să vă displacă ceea ce face sau vrea, la un moment dat, un copil (al dumneavoastră sau al altora). Când unui copil, cu care, în fond, nu eşti de acord cu ceea ce face, îi contrapui zarea de înţelegere şi de iubire pe care i-o porţi, „aprobându-l“ tacit, într-o primă instanţă, ca mai apoi să acţionezi în felul tău - asta-i suprema „lecţie“ pe care i-o poţi da. E nevoie să te transpui în starea fiinţei lui, să nu gândeşti „copilăreşte“, cu argumente de acelaşi fel. Iubirea din tine, manifestată astfel, poate stârpi orice „răutate“ pe care el o poate arăta la un moment dat. A face binele, în cazul invocat, presupune să „empatizezi“ - măcar o clipă - cu „răul“ pe care ţi se pare că s-a „lipit“ de el. Să „aprobi“ stări şi lucruri cu care să nu fii de acord şi să-l laşi şi pe el să ajungă la aceeaşi concluzie… Să ai răbdarea să vezi cum binele lucrează nu dinspre tine spre el, ci din interiorul lui. Căci binele făcut cu forţa nu are aceeaşi valoare cu cel ce vine de la sine. „Solidarizarea“ de acest tip cu „ne-binele“ poate fi o stare tranzitorie spre binele ce va surveni în chip definitiv.

Dacă îl iubeşti pe celălalt, poartă-i neputinţa

Într-una dintre zile, nevasta-mea îmi aducea aminte de un gând pe care mai că-l uitasem: să-l iubeşti pe celălalt atunci când merită mai puţin. Alunecasem într-o stare de ciorovăială şi riscam să ne fixăm într-o zonă a culpabilizării reciproce, să slobozim mecanic, cu fiecare cuvânt, unul către celălalt, răul din noi. Ea a pus capăt acestei cavalcade, spunându-mi, dintr-o dată: „chiar dacă tu crezi şi îmi spui ceea ce îmi spui, cu toate astea (şi tocmai pentru asta), eu te iubesc“. Rostise cuvintele magice, la care orice continuare pe drumul descris nu mai avea nici un sens. Îmi aduc aminte că, sub o formă sau alta, această idee o întâlnim şi în gândirea creştină. Un părinte înduhovnicit din Pateric o spune sub forma unui îndemn: dacă îl iubeşti pe celălalt, poartă-i neputinţa. Fii solidar şi cu partea „ceţoasă“ a celui de lângă tine, fă din aceasta un „aliat“ al înălţării lui şi al amândorura deopotrivă spre lumină. Nu tot ce stă în celălalt este drapat de o aură valorică. De altfel, chemarea creştină, exprimată de Mântuitor, de a-ţi iubi aproapele, inclusiv pe duşmani, poartă în ea această pecete a profunzimii şi rafinamentului relaţional. În fond, iubirea obişnuită, comodă, plată nu se poate constitui într-o măsură a omului şi a umanităţii. Iubirea se supune la proba autenticităţii sale în zonele ei cele mai critice şi mai problematice. A nu răspunde la rău cu rău, ci cu înţelegere şi iubire, aceasta este o stare supremă, spre care trebuie să tânjim. A nu căuta răul din ceilalţi, ci a etala binele din noi (la orice atitudine întâlnită în exterior), acest lucru arată cât de puternici şi de valoroşi suntem.

Valoarea este o chestiune de bună poziţionare faţă de bine

Avem tendinţa de a fixa negativul pe cineva anume, nemaifiind în stare să mai schimbăm această reprezentare. Repudiem negativitatea şi ne ţinem la distanţă faţă de ea. Nu mai ştiu ce filosof a venit cu următoarea idee: de unde vine răul, de acolo poate surveni şi binele. Cu alte cuvinte, răul nu e ceva absolut, ci „gradul zero“ şi sorgintea binelui. E o faţă pervertită a lui, o „împietrire“ păguboasă, o stare stagnantă, regresivă, maladivă. Dacă vei conştientiza acest lucru, ai sorţi de izbândă. Cu o condiţie însă: să ai curajul să scotoceşti răul, să-l întorci pe toate feţele,

să-i descifrezi etiologia, să te „împrieteneşti“ cu el, să ţi-l asumi. Să-l înţelegi şi să-l iubeşti aşa cum e, fără să-l judeci. Dacă îi arăţi dragostea ta (îi dai şi „celălalt obraz“), ce se va întâmpla cu puterea lui asupra ta? Probabil că te va elibera, iar forţa lui preschimbată în bine te va face să te despovărezi, să creşti. Şi ar mai fi un amănunt: e necesar să păstrezi permanent o anumită altitudine valorică. Căci, dacă te poziţionezi rău faţă de rău, tot în rău rămâi. Privind cu ură înspre hău, hăul pătrunde în tine. E nevoie de un dram de iubire atunci când întâlneşti sau de lupţi cu răul. De-abia cu acest moment al înţelegerii poţi să treci şi să clădeşti valoarea. Valoarea este o chestiune de bună poziţionare faţă de bine, dar şi faţă de reversul lui…

Tăria unui om o vezi atunci când el este aruncat pe povârnişuri

Să fim mai atenţi faţă de cele mici şi neînsemnate. Mă fascinează, la semeni, din ce în ce mai mult, precaritatea şi căderea, şi mai puţin măreţia şi spectaculosul. Hiatusul, cumpăna, situaţia limită arată ceea ce oamenii sunt de fapt. Tăria unui om o vezi atunci când el este aruncat (de circumstanţe, de alţii sau de sine) pe povârnişuri şi mai puţin când este cocoţat pe culmi. Şi să nu uităm de faptul că şi ideea de slăbiciune este o reprezentare relativă, un construct ce se poate modifica. Nu întotdeauna puternicia este bună şi slăbiciunea rea. O spune Mântuitorul: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui“ (Matei, 5, 3-7). Precaritatea poate germina forţă şi lumină. „În lume, lucrurile slabe domină pe cele puternice“, spune Lao-Tze. Raportându-ne la interioritatea umană, ar fi demn să reţinem că partea „umbroasă“ poate anunţa ceea ce individul poate deveni sau are mai „tare“. Cu condiţia să avem încredere, să arătăm acest lucru şi să pregătim calea. Uneori, simpla încredere în cel de lângă tine îl transformă şi îl transfigurează valoric. „A avea încredere în cei care nu sunt demni de încredere înseamnă să deţii adevărata încredere“ - spune un mare învăţat. N-ar fi rău, aşadar, ca prin speranţa şi iubirea noastră să cutezăm a zidi realităţi „mari“, plecând de la realităţi „mici“.