Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Filantropia, practică frecventă în antichitatea creștină

Filantropia, practică frecventă în antichitatea creștină

Cuvintele Părinţilor Bisericii au pre­gă­tit calea răspunsu­lui filantropic întru ajutorarea celor săraci, care în antichitatea creștină au început să fie identificaţi cu imaginea smerită a Mântuitorului Iisus Hristos aflat în suferinţă.

Urmând dragostei lui Dumnezeu, manifestată de-a lungul veacurilor asupra tuturor oamenilor, creştinii ştiau că au datoria să fie generoşi cu cei aflați în lipsuri. Acest lucru se afla între prioritățile membrilor familiei imperiale bizantine.

Odată cu apariţia statului bi­zan­tin, filantropia şi sentimen­tele de milă faţă de cei săraci erau o conduită promovată în cel mai strălucit mod de nobilele femei bizantine, care, în frunte cu Sfânta Împărăteasă Elena (255-330), mama Împăratului Constantin cel Mare, au oferit un luminos model de protectorat creştin pentru cei săraci, bolnavi și neputincioși.

Scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea (265-340) aminteşte că, între preocupările Sfintei Împărătese Elena, construirea de locaşuri sfinte în locurile reprezentative ale creştinismului a fost lucrarea cea mai răsună­toa­re. „Numeroase şi abundente erau darurile pe care ea le revăr­sa asupra celor dezgoliţi, săraci şi neprotejaţi. Unora le-a dat bani, altora haine cu care să se îmbrace, pe unii i-a scos din tem­niţe sau de la chinurile muncilor în mine, pe alţii i-a salvat de apăsarea nedreaptă a unora, iar pe alţii i-a adus înapoi din exil”, mărturiseşte istoricul amintit.

Realizările Împărătesei Elena au devenit legendare, iar influ­enţa modelului oferit asupra femeilor bizantine a fost o realitate mărturisită prin faptele urma­şelor ei.

Ctitorind instituţii caritabile şi demarând campanii filantro­pice, și alte împărătese, printre care la loc de frunte se află și Sfânta Pulheria, au fost denumite fie „Noua Elena”, fie „A doua Elena”.

Ca soră a împăratului Teodosie al II-lea, încoronată împă­ră­tea­să deplină după moartea lui, Pulheria a corespondat în repe­tate rânduri cu Episcopul Romei, Leon I, şi a fost preocupată în chip special de educaţia fratelui său. Inițiativele ei filantropice reflectau generozitate la o dimensiune greu de egalat. Documente contemporane arată că „Pulheria, posedând o mare înţelepciune şi o minte sfântă, l-a educat pe fra­tele ei Teodosie. I-a dat o pregătire nobilă şi împărătească, şi peste toate l-a educat în credinţa şi evlavia spre Dumnezeu. După ce a construit numeroase biserici, case pentru săraci, case de găz­duire pentru străini şi mănăstiri, le-a dăruit acestora multe venituri”. L-a îndrumat pe împărat să fie patronul a numeroase acţiuni de ajutorare a săracilor, care găseau refugiu şi alinare în Biserică. „Piosul Teodosie, imitând-o pe binecuvântata Pulheria, a trimis sume mari de bani Episcopului Ierusalimului pentru a-i împărţi celor care aveau nevoie”.1

Teodosie a deprins în parte virtuţile filantropiei de la cre­dincioasa lui soră, care s-a îmbo­gățit de adevărata teologie a iubirii şi a milei, mărturisită în ope­rele patristice. Themistius, ora­torul Curţii, a compus nume­roase lucrări despre filantropie, pe care le-a înmânat membrilor familiei imperiale, în special Pulheriei şi lui Teodosie, prin care arăta că iubirea pentru ceilalți trebuie să devină cea mai mare dintre virtuţile imperiale, şi prin ea sufletul se poate modela după chipul lui Dumnezeu2.

Generozitatea celor nobili se revărsa şi prin aducerea ori recuperarea moaştelor sfinţilor, care erau adunate din tot Răsă­ritul ortodox şi aşezate în biserici special construite, unde erau cinstite de poporul credincios. Unele dintre ele au devenit locuri în care erau încoronaţi împăraţii sau aveau loc și alte evenimente care au marcat istoria eclesială. Astfel, Constantinopolul a devenit cetatea cu cele mai multe sfinte moaşte din lumea creştină. Acest lucru a căpătat o semni­ficaţie în plus când Ierusalimul a fost prădat în timpul cruciadelor.

La vremea întoarcerii moaş­te­lor Sfântului Ioan Hrisostom de la Komana la Constantinopol, „binecuvântata Pulheria le-a aşe­zat în Biserica Sfinţilor Apostoli, unindu-i astfel pe cei care au fost separaţi prin depu­ne­rea blândului păstor din scau­nul Constantinopolului”. Sfânta Pulheria a construit o frumoasă biserică în cinstea primului martir, Sfântul Ştefan, şi a aşezat moaştele sale acolo3. Din dorinţa ei, Biserica Sfântului Ştefan a fost legată de Palatul Daphne şi a primit spre cinstire mâna celui dintâi martir adusă de la Ieru­sa­lim, dar şi un fragment din sfânta și de viață făcătoarea Cruce a Domnului.

În societatea înaltă a Bizan­ţului, soţia, mama, fiica, sora de împărat aveau cel mai adesea o viaţă obişnuită, asemănătoare cu a altor femei nobile.

Îşi petreceau cea mai mare parte a timpului retrase, fiind evlavioase şi prezente la slujbele Bisericii, desfăşurau activităţi filantropice şi de mecenat cultural, dăruind din avutul lor pentru construirea şi restaurarea unor biserici şi aşezăminte sociale. Dintre acestea, unele au avut un rol important în viaţa socială şi bisericească a imperiu­lui, iar altele s-au bucurat de cinstirea altarelor, fiind așezate în sinaxarul Bisericii.

Împărăteasa Pulheria a fost contemporană și inițiatoare a unor importante evenimente religioase, politice și culturale: organizarea Universităţii din Constantinopol, ridicarea zidurilor vechii cetăți, publicarea Codex Theodosianus, apărarea dreptei credințe care a culminat cu al treilea Sinod Ecumenic, din Efes (431), şi cel de-al patrulea, de la Calcedon (451). Împărăteasă evla­vioasă și discretă călugăriță, a inspirat lucrarea fratelui său Teodosie al II-lea (408-450) şi a viteazului general Marcian (450-457), având o influenţă ho­tă­râtoare în istoria Bisericii Bi­zanţului și a creștinătății de mai târziu.

A vegheat cu înțelepciune, cultivându-i fratelui ei Teodosie vir­tuţile împăratului creştin, a ră­mas fidelă hotărârii de a trăi în feciorie, împărţind cu generalul și senatorul Marcian aceeaşi nei­rosită dragoste pentru Dumnezeu și pentru cei din preajmă. Despre aceasta glăsuiesc bisericile, spitalele, azilurile şi mănăs­tirile.

Izvoarele amintesc despre dorinţa ei de a face din Constantinopol oraşul Maicii Domnului, motiv pentru care a ridicat bi­serica de la Khalkoprateia, unde a aşezat brâul Preacuratei, pri­mit de la Arhiepiscopul Iuvenalie al Ierusalimului, şi biserica din Hodegoi, unde era venerată icoana Născătoarei de Dumnezeu pictată de Apostolul Luca, pe care Evdochia i-a adus-o în dar din Ţara Sfântă.

Către sfârşitul vieţii a avut iniţiativa ridicării bisericii de la Vlaherne, important sanctuar marial al Bizanţului în care Leon I a aşezat veşmântul Maicii Dom­nului4. Alături de acestea, im­plicarea sa în sprijinirea orto­doc­şilor în timpul ereziei nestoriene şi a celei monofizite, mode­lul de curăţie şi filantropie pe care l-a propus în înalta aristo­cra­ţie a timpului i-au adus cununa sfinţeniei, împărăteasa Pul­heria fiind canonizată curând după moartea sa. A devenit sfân­tă deopotrivă în Biserica de Ră­să­rit şi în cea de Apus, „secole de-a rândul, creştinii prăz­nu­ind-o în fiecare an în data de 10 sep­tembrie, având în minte evla­via şi curăţia sa, lucrarea filan­tropică şi de sprijinire a Bisericii şi mai ales marele triumf al Ortodoxiei de la Efes şi Calcedon”5.

 

Note:

Sf. TEOFAN Mărturisitorul, Hronografia, p. 125.

Ibidem. p. 132.

Ibidem, p. 138.

Ierom. MACARIE Simonopetritul, Le Synaxaire. Vies des Saints de l’Eglise Orthodoxe. Tome I Septembre, Octobre, Atena, Indiktos, 2008, p. 91.

Kenneth G. HOLUM, Theodosian Empresses: Women and Imperial Dominion in Late Antiquity, Berkeley and Los Angeles, University of California Press, 1982, p. 226.