Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Filosofia şi experienţa mistică creştină

Filosofia şi experienţa mistică creştină

Un articol de: Dan Chiţoiu - 01 Martie 2008

Conturarea înţelesului filosofiei pentru bizantini, un înţeles radical diferit faţă de ceea ce stabilise clasicismul grec, a pornit totuşi de la recunoaşterea dimensiunii excepţionale pe care o dobândiseră cuvintele în actul de conceptualizare săvârşit de filosofia greacă. Asta a însemnat totodată şi o stabilire a raporturilor între cultura elenistă, mai cu seamă filosofia greacă clasică, şi noul orizont creştin. O rezolvare ce dovedeşte o înţelegere subtilă a resorturilor minţii umane, mai mult, a felului în care experienţa cea mai înaltă, pe care astăzi o numim „mistică“, poate fi cu adevărat atinsă.

Literatura patristică insistă mereu asupra unui „echilibru” adus de prezenţa conştiinţei, în experienţa cea mai înaltă, a cadrelor raţionalului (nu însă în accepţiunea pe care raţiunea o primeşte în modernitate, ci în descrierea filosofiei greceşti, ca logos). În experienţa pustiei, nu era validată nicicând o experienţă ce dovedea o pierdere a lucidităţii. Grigorie de Nyssa utilizează o distincţie ce aşează raportul între gândul filosofic şi experierea apofatică: între exoterike philosophia şi esoterike philosophia. Adică între filosofia dinafară şi filosofia dinăuntru.

Aşa cum preciza Steven Runciman, rolul pe care îl avea filosofia dinafară, şi pe un plan cultural general, învăţătura dinafară, era de a te învăţa cum să gândeşti, nu ce să gândeşti. Relaţia bizantinului cu filosofia antichităţii greceşti este cel mai bine descrisă de maniera de compoziţie a Stromatelor lui Clement Alexandrinul (deşi este un text produs înaintea apariţiei statului bizantin). Eclectismul de care dă dovadă alcătuirea acestei timpurii lucrări este semnul rolului atribuit de bizantinul de mai târziu filosofiei dinafară. Nu interesa atât descoperirea conţinuturilor autentice ale filosofiei lui Platon sau Aristotel, cât folosirea unor concepte şi teme utile în adâncirea înţelesurilor doctrinei creştine. Era astfel recunoscut rolul de formare pe care îl are instrucţia clasică, mai cu seamă cea în ale filosofiei. Formare ce ia mai ales caracterul de pregătire pentru ceva ce stă dincolo de graniţele acestei instruiri.

Deşi de multe ori neexplicitat, în spatele acestei poziţionări a rolului instrucţiei clasice greceşti stătea un model antropologic care recunoştea ca definitorie în înţelegerea omului dimensiunea sa personală. Existenţa personală, aşa cum începe să fie înţeleasă şi descrisă începând cu veacul al IV-lea, implică unicitate, irepetabilitate, identitate absolută. Aceste caractere sunt valabile şi în nemaifăcuta vreodată raportare la lume pe care o are fiecare din noi, dar mai cu seamă în relaţia cu Persoana Supremă, cu Creatorul nostru. Experienţa aceasta pe care părintele Dumitru Stăniloae mai potrivit o numeşte experiere, nu este în vreun fel repetabilă, deşi este menită pentru tot omul. Dar la experierea aceasta nu se poate ajunge oricum. Cu o distincţie modernă, putem spune că dilema este între autentic şi inautentic, între veritabil şi fals, înşelăciune. De la Pateric încoace abundă exemplele înşe-lăciunii, cu consecinţele cele mai nefaste.

Filosofia dinafară a fost astfel socotită o necesară pregătire pentru experienţa dincolo de orice cadre formale, pentru experienţa dinăuntru, calea către ordonarea şi orientarea puterilor interioare, mai cu seamă a celei raţionale. Filosofia dinăuntru nu poate fi în nici un chip predată, pentru că nu mai are ca obiect lumea, ci pe Dumnezeul personal de care se poate apropia tot o persoană, şi asta numai în ceea ce este propriu persoanei. Ori s-a înţeles că acest caracter de unicitate a persoanei se transmite şi experienţei pe care aceasta o face în faţa altei persoane. Observăm că uzanţa termenului filosofie diferă mult de accepţiunile primite în modernitate. Era poate mai apropiată de ceea ce stabilise elenismul târziu, în special neoplatonismul, însă până la un punct, fiind mai degrabă o apropiere formală decât una de conţinut, întrucât nicicând până atunci nu se pusese ca aspect hotărâtor în stabilirea rosturilor filosofiei tema persoanei. Doar fenomenologia franceză s-a apropiat de o asemenea înţelegere a rosturilor filosofiei ca şi de o astfel de distincţie între cele două exersări ale sale, şi este vorba mai precis de Michel Henry, cu distincţia sa între lume şi viaţă, originată în lectura pe care acesta a făcut-o asupra Evangheliei lui Ioan.

Este important de precizat că o semnificativă parte a neînţelegerilor pe care modernii le-au avut în legătură cu prezenţa şi natura exerciţiului filosofic în Bizanţ au pornit de la lipsa unei lecturi contextuale a locurilor în care termenul filosofie apărea în literatura patristică. La aceiaşi autori patristici, şi uneori în aceleaşi texte ale lor, termenul filosofie apare în mod aparent ambiguu şi contradictoriu. În multe pasaje întâlnim o respingere vehementă a filosofiei, însă în şi mai multe, în mod explicit sau nu, vocabularul şi temele filosofiei sunt masiv prezente. Lămurirea vine din limpezirea tipului de referinţă implicată atunci când filosofia este respinsă. Trimiterea, în primele secole bizantine, aproape fără excepţie, viza filosofia neoplatonică. O filosofie cu pretenţii similare cu cele ale creştinismului, o filosofie care susţinea necesitatea ascezei şi a căii mistice a extazului, dar care considera că partea cea mai înaltă a omului, sufletul, este consubstanţială realităţii celei mai înalte, care primise numele de Unu, şi astfel că îi este cu putinţă prin natura sa să îl cunoască pe Acesta în contemplaţia şi unirea obţinută prin ek-stasis. O filosofie care considera că este propriu minţii să urce spre sursa şi originea ei, şi nu primea valoarea oricărui fel de Revelaţie ca decisivă. Era pus, astfel, demersul minţii în locul mesajului Revelaţiei, atunci când se căuta cale către Dumnezeu. Faţă de acest înţeles al filosofiei, reacţia Părinţilor a fost vehementă. În schimb, aşa cum am spus mai sus, au fost recunoscute putinţele pe care termenii filosofiei greceşti i-au avut în formularea discursului creştin, astfel că mereu filosofia a fost implicată în exprimarea experienţei creştine.