Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Firul vieții

Firul vieții

Un articol de: Ștefan Mitroi - 27 Oct, 2017

Văd pe masa din dreptul ferestrei ceva despre care nu știu ce este.

- E mașina de tricotat a mamei, îmi spune verișoara mea mai mică.

- Păi și ce face cu ea?, o întreb.

Mioara zice că flanele și scoate una de sub masă să‑mi arate. Seamănă leit cu cea văzută la Lămâița. Haine de moarte, cum s‑ar zice. Poate că d‑asta nu râd unchiul Florea și nevasta lui niciodată.

Între fereastră și ușă observ un maldăr de gheme. Și pe fiecare dintre ele o hârtie cu un nume. Îl citesc pe primul: Aritina lui finu Gheorghe. O altă Aritină, nu sora mamei.

Citesc mai departe: Stela lui Purice, Manda Șchioapa, Victoria lui Colarez, Geta din Ștorobăneasa, Floarea lui Purcea, Cumnata Ioana. Cine putea să fie această cumnată? Mi‑am dat seama mai apoi că e vorba de mama. După care, văzând toate aceste gheme și numele scrise pe ele, am început să înțeleg de ce zicea tata că i s‑a mai rupt unuia firul vieții, atunci când se auzea clopotul bătând în dungă. Însemna că oamenii nu umblau cu viețile la ei. Le țineau undeva înfășurate pe un ghem. Iată că vedeam acum și unde.

Mi se părea normal ca mama să‑și lase ghemul vieții în casa în care se născuse viața. Dar ceilalți? Că erau o mulțime de nume pe ghemele din camera părinților Mioarei.

Mă mira că n‑o încuiau la plecare cu cheia, așa cum făcea mamaia cu odaia cealaltă, de la drum.

Și mă mai mira ceva. Că ghemul pe care era scris numele mamei nu era, așa cum mă așteptam, cel mai mare dintre toate!

Mi s‑a părut c‑o aud pe mamaia venind și că, în loc să ne certe, ea ne zice:

- Aveți grijă să nu ieșiți cu viețile oamenilor afară din curte. Jucați‑vă cu ele, dar numai aici, înăuntru!

Înainte să apară mamaia de‑adevăratelea, m‑am grăbit să iau din grămadă ghemul cu viața mamei și i l‑am dat Mioarei să‑l țină, zicându‑i să nu se miște de sub păr, în vreme ce eu am început să‑l deșir, îndreptându‑mă spre poartă. Am ieșit apoi la șosea și‑am pornit, de‑a lungul trotuarului, spre capătul dinspre Mârzănești al satului. Voiam să văd cât este viața mamei de lungă.

Aș fi putut să apuc în partea cealaltă, spre școală, iar de aici să urc dealul Andacului și să ies din sat, ajungând la cimitir, unde trebuia să mă opresc.

Căci până la cimitir duce viața oricărui om, zisese moș Neguceanu, într‑una din zile, ceea ce m‑a făcut să‑i întorc spatele supărat.

Mă gândeam la viața mamei, așa c‑am hotărât să nu mai apăs niciodată pe trăgaciul puștii de pe mâna lui. Nici n‑am mai trecut pe la el de atunci.

Încă puțin și ieșeam din sat. Cred că puteam să merg zile în șir cu firul vieții mamei în mâini, fără să îi dau de capăt prea curând.

Dacă era să rămân pe malul pârâiașului unde îi plăcea ei să se scalde când era copil, pot spune că viața mamei nu se termina niciodată.

Chiar într‑acolo mă îndreptam. Ajunsesem prin dreptul porții lui Ghirică, adică un pic mai încolo de casa unchiului Dude, când am auzit‑o pe mamaia Nicula strigându‑mă.

Dar nu zicea nimic de ghemul pe care‑l deșiram. Zicea despre mama, că s‑a întors de la București și‑a venit să mă ia acasă.

Am pornit într‑un suflet înapoi, strângând cu grijă firul vieții ei la piept, ca nu cumva să‑mi scape din mână sau, și mai rău, să se prindă în vreuna din crăcile prunilor de pe marginea drumului și să se rupă. (Fragment din romanul Duminicile zilei de luni, în curs de apariție la Editura RAO)