Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „Francofonia” - un imn Franței, un imn Europei

„Francofonia” - un imn Franței, un imn Europei

Un articol de: Elena Dulgheru - 26 Mar, 2016

De la primul tur de manivelă în celebrul muzeu parizian, în toamna lui 2013, filmul, cu titlul provizoriu „Francofonia. Franța sub ocupație”, a întreținut constant atenția jurnaliștilor, astfel că premiera sa la Mostra di Venezia din 2015 a constituit evenimentul cel mai așteptat al distinsului festival. Aici a fost laureat cu premiile Federației criticilor Europei și Mediteranei (Fedeora) și al Fundației Mimmo Rotella. Primit cu căldură de cei peste 2000 de jurnaliști, reluat în proiecții suplimentare și dezbătut intens la conferințele de presă programate de dimineață până seara, filmul nu a luat, totuși, Leul de Aur, la care a fost nominalizat, acesta fiindu-i suflat de un love-story homosexual mexicano-venezuelean, „Desde allá”, al debutantului Lorenzo Vigas, care nu știu câți purici va face în istoria filmului. Premiile, cum am mai scris, țin de gusturi și de politici, iar preferințele președintelui juriului din 2015, regizorul mexican Alfonso Cuaron (impus cu un film de tineret ce promovează libertinismul și semnatar al unui episod din franciza „Harry Potter”), sunt lesne de înțeles.

Dar, indiferent de oportunismele și limitările festivalurilor și ale birocraților industriei filmului, Aleksandr Sokurov își menține de vreo trei decenii statutul de cel mai mare cineast al lumii și poate ultimul mare cineast, pentru simplul motiv că regizorii premianți de azi nu mai vor sau nu mai știu să fie și mari. Și pentru că - Sokurov o spune, iar eu nu pot decât să îl susțin - „oamenii din aparatul cinematografic european actual urăsc cultura și sunt mult prea aserviți politic și contextual”.

În pofida acestora, co­pro­duc­ția franco-germano-olandeză, prima peliculă a lui Sokurov făcută fără participarea financiară a Rusiei, menține de luni bune capul de afiș în cinematografele din Italia, a rulat la festivalurile de la Toronto, Londra, Varșovia, Sankt Petersburg, Minsk, Tbilisi și Haifa, a fost cumpărată de peste 25 de țări și din martie este distribuită în Rusia. La noi a fost prezentată de BIEFF și va fi distribuită de Transilvania Film.

Filmul, având subtitlul O elegie pentru Europa”, este o combinație de dramă, documentar și reconstituire istorică și e numit de regizorul-scenarist „o cercetare artistico-istorică cu metode documentare și de ficțiune”. Pelicula vorbește despre salvarea colecțiilor Luvrului în perioada ocupației naziste, grație înțelegerii dintre reprezentanții administrației franceze și ai Wermacht-ului în chestiunea muzeelor, unicul moment lăudabil al rușinosului colaboraționism, cum sugerează cu eleganță Sokurov. Recitind o perioadă tulbure a istoriei cu lupă de atent analist, dar cu inimă creștină, Sokurov se instituie ca avocat - simpatetic și obiectiv totodată - al tuturor părților implicate: Franța, Germania și, indirect, Uniunea Sovietică (suferințele Leningradului asediat și ale Ermitajului din 1940 fiind comparate, printr-o suită de cadre documentare, care văd, probabil, pentru prima oară ecranul, cu cele ale Parisului și Luvrului).

Momentul istoric incomod este ales nu de dragul demonstra­ției istoriografice ori al vreunei revanșe sau apologii contextuale, ci datorită potențialului său profetic pentru prezentul și viitorul Europei, profetism ale cărui sensuri regizorul estet și filozof al istoriei le demonstrează pas cu pas, îmbinând cum numai el știe căile rațiunii cu cele ale emoției.

Pelicula alternează două planuri temporale principale: prezentul, în care regizorul, interpretat de el însuși, discută pe skype, din camera sa, cu prietenul său, căpitanul unui vapor pe cale de scufundare, care transportă colecțiile Luvrului, respectiv Franța ocupată a anului 1940. Dar face descinderi ample și în câteva veacuri din istoria Parisului și a Luvrului, spre a căuta sensul istoric al marelui oraș și al muzeului, văzut ca inima sa și a Franței (la fel cum Ermitajul era văzut în „Russkij kovcheg” ca inima Sankt Petersburgului și a Rusiei), precum și descinderi în biografia reală, pe cel puțin două generații, a celor doi salvatori ai muzeului, protagoniștii peliculei. Aceștia sunt Jacques Jaujard (interpretat de Louis-Do de Lencquesaing), directorul Administrației Muzeelor Franței, și contele Franz Wolff-Metternich (alias Benjamin Utzerath), de­semnat de Reichstag să se ocupe de protecția operelor de artă din teritoriile ocupate, acțiune în scopul căreia naziștii au creat comisia specială Kunstschutz. Între cei doi se creează o relație aparte, interesantă în film nu atât psihologic, cât pentru subtextul ei istoric, pe care Sokurov îl interoghează direct. Or, înființarea Kunstschutz (care nu a funcționat și pentru Rusia, ale cărei muzee de artă, aflăm în film, au fost considerate de Hitler ca lipsite de valoare și condamnate la distrugere) îl face pe Sokurov să se întrebe despre motivația ascunsă a războaielor și relația acestora cu muzeele de artă, depozitarele de valori și credințe ale națiunilor și civilizației. În acest moment intră în scenă cele două stafii ale Luvrului: fantoma lui Napoleon Bonaparte și fantoma Revoluției Franceze, dar despre rolul lor în film vom vorbi cu altă ocazie.