Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Frigurile fricii

Frigurile fricii

Un articol de: Grigore Ilisei - 20 Iun, 2017

Se vorbeşte adeseori de frigurile fricii pe care regimurile totalitare, indiferent de culoare, le strecoară în om. Teama paralizantă îşi face cuibar în mai fiecare. Puţini sunt cei care o înving ori măcar îşi pot striga în gura mare spaima. Rămâne tăcerea şi speranţa că totul se va duce din senin, că Dumnezeu, Care a dat aceste patimi, le va lua cu de la Sine putere.

M-am gândit la toate acestea într-o zi de sâmbătă, după-amiază de iunie, într-un sat frumos din Basarabia, la Cobâlnea. Coboram dinspre cursul superior al Nistrului, fuseserăm la Mănăstirea Japca şi ne îndreptam spre Chişinău. Colega noastră, Emilia Gheţu, de la Radio Moldova, Chişinău, dornică întotdeauna să ne arate cât mai multe şi mai frumoase locuri şi mai cu seamă acelea doveditoare ale românismului nemuritor în aceste pământuri îndelung înstrăinate şi înrobite, ne-a propus să ne oprim la Cobâlnea, să-l cunoaştem pe preotul satului, personaj cu deosebire interesant, surghiunit ani şi ani în Siberiile de gheaţă. Până a-l întâlni pe părintele, om cu adevărat captivant, ne-am oprit mai întâi la una dintre cele două biserici ale satului, la cea mai veche, ctitorită în urmă cu vreo două sute de ani de boierimea din partea locului.

Zidită din piatră, biserica e aidoma unei case mari, pentru că-i lipsesc bolţile şi turlele. Are tavan podit din lemn, ca în odăile ţărăneşti. Sfântul locaş a fost închis în 1958-1959, când Hruşciov a dat ultimul şi cel mai dur atac împotriva credinţei, ferecând mai toate bisericile imperiului roşu, fugărind şi nimicind preoţimea.

În acele zile de restrişte ale unor timpuri însângerate, după cum îmi povesteşte un bătrân al locului, drept credincios şi îngrijitor al bisericii, învăţătorii satului au ocrotit icoanele, le-au strâns cu grijă, au desfăcut catapeteasma şi au ascuns totul în podul bisericii. Lucrau ziua, îmi mărturiseşte omul, ca să nu fie auziţi, şi nu noaptea, când se înstăpânea liniştea şi ar fi fost uşor descoperiţi. Cât curaj şi exemplară devoţiune! Biserica a fost transformată în cămin cultural. Cimitirul s-a separat prin gard de curtea bisericii, unde străjuieşte un venerabil stejar de peste şase sute de ani, numit al lui Ştefan cel Mare.

Lângă stejar s-a ridicat un monstruos monument al Eroilor Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Lipseşte cu desăvârşire din alcătuirea sculpturală fiorul amintirii şi jertfei. Uriaşul şi grotescul soldat din ipsos, cu nelipsita-i stea roşie, profanează un sentiment ce trebuie să fie nobil.

L-am întrebat pe bătrânul care mi-a istorisit povestea învăţătorilor ocrotitori de icoane, cele aflate acum din nou la locurile lor, de ce nu scot şi mută în altă parte monstruosul monument, care nu-şi mai are loc de când s-a redeschis biserica. „S-ar cuveni a se aşeza, mai degrabă, zic eu, o cruce, pe care să se încrusteze numele morţilor în război“. „Aşa s-ar cuveni, îmi răspunde omul, şi aş face-o chiar eu, dar mi-e cam frică“. Învăţătorii, cei care ocrotiseră cu riscul vieţii lor icoanele bisericii din Cobâlnea, veneau dintr-o lume care nu ştiuse ce-i frica totalitarismului.

Erau neînfricaţi. Bătrânul şi-a dus mai toată viaţa în vremea sovieticilor, în timpul comunismului. La fel majoritatea vieţuitorilor de azi ai satului. Asta şi explică de ce frica e aşa de vârtos cuibărită în sufletele oamenilor şi e de înţeles de ce acest lucru se petrece într-un grad şi mai înalt în Basarabia. Să încercăm, aşadar, nu să ridicăm piatra. Să ajutăm ca viaţa să reintre în albia firească.