Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Gânduri despre viață, boală și moarte

Gânduri despre viață, boală și moarte

Un articol de: Nicușor Deciu - 03 Apr, 2020

Viața omului începe din momentul concepției sale și constituie, în mod indubitabil, darul lui Dumnezeu. Aceasta e, de altfel, spectaculoasa şi uimitoarea realitate a existenței noastre. Numai să nu vrei sau să ai anumite interese meschine poți nega această realitate, deopotrivă evidentă și tainică. Este evidentă întrucât se desfășoară sub ochii noștri, potrivit unei rațiuni ce nu ține de mintea noastră, noi neaflându-ne decât în postura de contemplatori ai acestui minunat proces al apariției și manifestării vieții! Dar este și o taină, pentru că noi descoperim câte ceva din datele vieții fără să reușim vreodată să aflăm totul sau să cuprindem cu mintea izvorul ei tainic. De aceea viața e o minune și se cuvine să ne bucurăm de ea, dar și să împăr­tășim această bucurie. La fel se întâmplă cu viața întregii lumi dacă ne raportăm la ea, prin ochii credinței, ca la o creație a lui Dumnezeu „bună/frumoasă foarte”.

Însă, după cum vedem, viețile oamenilor sunt deosebite în felul lor, au însușiri și calități diferite. Observăm că viața omului posedă o anumită amprentă, un specific, la fel și viața unei familii și, desigur prin extensie, viața unui întreg ­neam, a unei societăți. Există un fenotip atât al individului, cât și al neamului. Dintr-o perspectivă eclesială, afirmăm că există o anumită amprentă duhovnicească a tuturor acestor lucruri care reflectă starea generală a omului în fața conștiinței sale, dar și în fața semenilor și a Ziditorului. Iar această stare nu este ceva abstract, ci rezultanta nevăzută, dar reală a tuturor acțiu­nilor, gândurilor și credințelor oamenilor. O simplă faptă, aparent izolată, sau un singur gând ce ne stăruie în minte își lasă pecetea în duhul nostru, dar și în duhul comunității. Amprenta poate fi insesizabilă sau pregnantă, în funcție de intensitatea și gravitatea faptelor. Dacă, de pildă, oferi o floare sau o pâine cuiva în nevoie, aceste gesturi se imprimă în chip vizibil, atât în starea ta, cât și în a celui ce primește. Iar această amprentă ­poate fi de moment sau poate să persiste în suflet vreme îndelungată, în funcție de autenticitatea, de încărcătura emoțională, de smerenia gestului făcut. Niciodată, însă, nu se va șterge cu totul din memoria sufletului. Dar dacă săvârșim o crimă? Și acest gest se va imprima în toată existența noastră cu o eviden­ță deplină. Nici amprenta unui ­astfel de gest nu se va risipi odată cu săvârșirea lui sau după puțină vreme, ci va rămâne mult timp în conștiință, marcând chipul și trupul acelui om pentru totdeauna. Dar nici sufletul nu va rămâne neprihănit, ci va purta în continuare stigmatul acestui gest nu doar prin amintire, ci și prin chinul nevăzut al conștiinței. Iar de aici vor decurge multe alte alterări în plan comportamental, pentru că un astfel de individ nu va putea recupera vreodată firescul unui comportament omenesc cu semenii săi, ci precum Cain, va purta pe frunte semnul crimei sale. Din această pricină, va fugi de oameni, iar oamenii de el. Nici una dintre încercările sale de a restaura relația cu sine și cu cei din jurul său nu va izbuti să recupereze starea firească de dinainte de crimă. Numai pocăința adâncă va izbuti să restabilească această relație, atunci când sufletul său va fi atins de milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că doar harul lui Dumnezeu are puterea de a restaura ceea ce omul a stricat prin crima sa.

Omul este o făptură unică și face față evenimentelor vieții în funcție de zestrea sa sufletească, de valoarea amprentei duhului său întru sine și în jurul său. De aceea, cel care împlinește poruncile lui Hristos și cel care săvârșește fărădelegi vor întâmpina evenimentele potrivit cu starea lor. Atât bucuria, cât și necazul sunt trăite diferit în aceste două cazuri. De fapt, cel apăsat de crime nici nu se poate bucura, ba chiar nici nu poate zâmbi fără să-și arate vidul lăuntric și apăsarea conștiinței. Dar când va veni vreme de necaz sau boală? Chiar și medicul cel mai secularizat va spune că cel cu un moral bun și încrezător în pronia lui Dumnezeu va trece mai ușor prin boală, în vreme ce omul chinuit deja de conștiință și fără vreo nădejde în puterea lui Dumnezeu este tipul cel mai greu de vindecat.

Teologia Bisericii, dar și realitatea existenței noastre cotidiene ne descoperă un adevăr uluitor. Oamenii nu pot fi judecați decât în comunitate, ca „întregul Adam”, cum ar spune Sfântul Sofronie Saharov. Chiar pustnicii, în ciuda deplinei lor izolări fizice, se simt profund legați de restul comunității. De aici și faimoasa definiție a monahului dată de avva Evagrie Ponticul: „Monah este cel despărțit de toți și unit cu toți”. Prin urmare, trupul comunitar este unit în sine și de aceea membrii își transmit nu doar bunuri materiale, ci și valoarea duhului lor personal, contribuind la crearea unei peceți duhovnicești reprezentative pentru întreaga comunitate. Astfel, comunitatea în cauză se va defini fie prin noblețea iubirii creștinești dominante, fie prin povara crimelor sale, corespunzătoare faptelor membrilor săi. Așa se face că o societate întreagă, încărcată cu zestrea ei bună sau rea, e chemată să înfrunte marile evenimente ale vieții, care pot fi fericite, dar pot fi și nefericite. Și devine limpede de-acum că, precum dominanta duhovnicească a unei societăți este diferită de a alteia, tot așa va fi diferită și tăria cu care o societate sau alta va putea sta în fața marilor provocări ale existenței.

Așadar, oare cum va putea sta o societate, precum cea românească, ce poartă povara a milioane de avorturi, adică tot atâtea crime, în fața unei încercări precum pandemia de coronavirus? Cum vom putea noi, care suntem pe primul loc în Europa în ceea ce privește rata avorturilor și purtăm pecetea duhovnicească a acestor crime ca pe o imensă apăsare, să facem față acestei situații cu nebănuite consecințe? Omenește salvarea e cu neputință! Singură pocăința, precum pe niniviteni, ne poate izbăvi. Aceasta e singura forță ce ar putea să schimbe soarta noastră și a întregii lumi; în fața ei doar a exclamat Sfântul Ioan Gură de Aur: „O, pocăința pe toate le poate! Pe pământ se săvârșește și pe cele din ceruri le schimbă!”

Citeşte mai multe despre:   boala  -   moarte  -   pocainta  -   pandemie  -   coronavirus