Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Gavvata

Gavvata

Un articol de: Pr. Mihalache Tudorică - 08 Mar, 2019

Eu cred că ea nu s-a născut din părinţi. Mai curând îmi vine a zice: s-a coborât dintr-o icoană veche. Scundă, cu fruntea mică, nu i se vedeau decât doi ochi mari, negri, mereu miraţi. Toată tinereţea şi-a petrecut-o lângă un leagăn mereu plin. O grijă necurmată şi oboseala unei vieţi în care nopţile dormite se numărau pe degete o ofiliseră cu mult înainte de vreme: „Când oi termina copiii ăştia de crescut, nu vreau decât să mă satur de somn şi, după aceea, pot să mor!” Mai târziu, unul dintre mulţii ei copii a ajuns preot, iar ea a socotit acest fapt ca o izbăvire şi o ajungere la cea mai înaltă culme. Din clipa când fiul ei a îmbrăcat reverenda, nu l-a mai strigat niciodată pe nume. De câte ori intra pe poartă, nu-l primea decât cu trei cuvinte: „Sărut mâna, părinte!”. Nici prin faţă nu i-a mai trecut, niciodată. Mergea în urma lui, la câţiva metri. Şi avea un pas atât de mărunt, că aproape fugea. Când a venit timpul să i se stingă cuvintele în gură, nu şi-a dat sufletul până nu i-a sărutat mâna: „Sărut mâna, părinte!”. S-au împlinit 14 ani de când nu mai este, dar fiul ei îi aude mereu pasul mărunt şi mereu întoarce capul să o vadă. Nici timpul nu a îndrăznit să se atingă de această rană. Cine ştie? Poate numai ţărâna, la timpul cuvenit, şi poate nu departe. Şi nu o chema decât Ioana.