Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei George Enescu: „Cred cu ardoare în Dumnezeu“

George Enescu: „Cred cu ardoare în Dumnezeu“

Un articol de: Arhim. Mihail Daniliuc - 18 Aug, 2014

Într-o binecuvântată zi de 19 august, anul 1881, la Liveni-Botoşani, venea pe lume George Enescu, unul dintre cei mai cunoscuţi români din toate timpurile, cel care va deveni primul nostru mare compozitor intrat în patrimoniul cultural mondial. În inegalabila-i operă a reuşit să îmbine extraordinarele teme folclorice autohtone cu stranii acorduri wagneriene, realizând astfel zvâcnirea de la naţional la universal şi procurând recunoaştere internaţională, alături de marii compozitori ai lumii.

Nu-mi propun aici să încondeiez o schiţă biografică a celui mai complex muzician român: cu greu va izbuti cineva să cuprindă în câteva fraze existenţa unui om de geniu. Voiesc totuşi a puncta câteva jaloane ce m-au impresionat la Enescu, îndeosebi de când am aflat că se trăgea dintr-o familie foarte ataşată Sfintei noastre Ortodoxii. Îmi amintesc că, în studenţie, la un curs de pastorală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, ne-a vorbit despre rolul familiei preotului în parohie şi societate, apoi ne-a propus o temă pentru un seminar viitor: să prezentăm câteva personalităţi româneşti născute în familii de preoţi. Printre ei s-a numărat George Enescu, căci avea pe ambii bunici sacerdoţi; chiar tatăl său, Costache, a dorit la un moment dat să urmeze aceeaşi cale. Bunicul după tată, Gheorghe Enescu, slujea în Parohia Zvoreştea, Botoşani, în timp ce fratele bătrânului Enescu, Enin, păstorea în satul Mălini, din ţinutul Fălticenilor. Bunica după tată a marelui compozitor, Elena Filipescu, era fiică de preot din Simnicea, Botoşani. Mama lui Enescu, Maria, se născuse în familia părintelui Cosmovici din Mihăileni, tot din regiunea Botoşanilor.

Probabil de aceea în viaţa copilului Gheorghe - aşa l-au botezat pe mult hăruitul nostru român - Dumnezeu i-a stat atât de aproape, încât, la un moment dat, lăsându-se cuprins de vălul dulcelor amintiri din vremea prunciei, afirma că acasă, la Liveni, apoi la Caracalia, simţea că „Dumnezeu era prezent pretutindeni, aproape tangibil, chiar şi pentru un om necredincios“.

Odrasla lui Costachi şi a Mariei a crescut ocrotită îndeaproape de harul şi mila Cerescului Tată: numai el, al optulea copil, a scăpat de o cumplită boală ce i-a secerat pe toţi ceilalţi şapte. Să fi arătat Dumnezeu, printr-un astfel de semn, că băiatul va avea de împlinit o mare misiune? Taină rămâne şi tot taină este cum un ţânc de doar trei ani îşi poate manifesta o atracţie irezistibilă faţă de arta sunetelor. La această fragedă vârstă, pe micul Enescu îl fascina muzica populară, cântată fie de lăutari, fie de ţăranii din partea locului. Îi sorbea din priviri, văzându-se uneori nevoit să se pitească după copaci, prin livezi, ca să facă primele „audiţii muzicale“, ascultând ca vrăjit cum un grădinar nins de vreme cânta măiestrit din fluier. Mai târziu, Enescu va mărturisi un lucru extraordinar, legat de muzicalitatea oamenilor de la sat în mijlocul cărora a trăit şi a căror muzică o regăsim în tulburătoarele sale compoziţii: „Ţăranul român poartă muzica în el. Ea este tovarăşa lui în singurătatea munţilor şi câmpiilor; ea îi linişteşte spaimele, îl ajută să-şi spună dorul, nostalgia inexprimabilă care-i umple sufletul“.

Plecat la Viena şi Paris pentru studii, junele Enescu nu

şi-a uitat nicicând obârşia, picurând în primele sale compoziţii uimitoarele ritmuri româneşti. La numai 17 ani, în 1898, compozitorul debuta cu „Poema română“. Lucrarea a stârnit aclamaţii atât de însufleţite, încât a intrat în istoria muzicii româneşti ca întâia operă cu adevărat „naţională“, deşi păstra, „strecurate“, o serie de influenţe europene precum cele ale lui Brahms şi Wagner. Însă ritmurile româneşti se dovedesc întru totul surprinzătoare. Enescu le-a integrat în universalitate, menţinând totodată o admirabilă notă de originalitate. Nici nu putea să fie altfel, căci el nutrea credinţa, mărturisită deja, că „muzica românească este născută din suferinţele poporului nostru prigonit. De aceea ea este dureroasă şi nobilă, chiar în ritmurile săltăreţe ale dansurilor. Ea este una din comorile cu care se poate mândri România“. Iar dacă tot veni vorba de compoziţiile lui Enescu, să amintim din vasta sa operă inegalabilele piese „Rapsodia Română nr. 1 în La minor“ şi „Rapsodia Română nr. 2 în Re major“, scrise pe când avea 20 de ani. Nu cred că vreunul dintre noi nu se regăseşte în genialele lor acorduri, de o strălucire şi o vervă fermecătoare, dezvăluind dragoste de viaţă şi o tinereţe veşnică.

Îmi vine greu să aştern pe hârtie, în spaţiul unui articol, puternicele simţăminte de recunoştinţă şi preţuire faţă de uriaşa personalitate a lui George Enescu. Însă nutresc speranţa că smeritele mele rânduri vor constitui îndemnul de a ne reaminti, a iubi şi a preţui mai mult pe acei români în care Dumnezeu a revărsat belşug de har, printre care se numără şi neîntrecutul compozitor, pianist şi violonist George Enescu.