Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Grâul și isprăvile lui

Grâul și isprăvile lui

Un articol de: Ștefan Mitroi - 26 Mai, 2017

De câte isprăvi poate fi în stare bobul de grâu! Moare, ca să fie mai mulți, spre deosebire de om, care moare ca să fie singur. Răsare un câmp de frați din pământ, și aproape că ți se face frică, știindu-i orfani de părinți și cu atât de multă pustietate în jur! Poate că mama lor e pe undeva pe aproape, o să vină, dintr-o clipă în alta, să-i ia pe rând sau pe toți deodată în brațe, dându-le cu mâna ei să mănânce și susurându-le un cântec de leagăn înainte de culcare.

Vine însă iarna, care îi prinde la vârsta când sunt doar niște copii. Exact cum mă prinde de fiecare dată și pe mine. Numai că eu, spre deosebire de ei, am și mamă, și tată, chiar dacă doar în amintire de câțiva ani, însă, atunci când începe să ningă, este ca și cum am fi din nou împreună. De ce să nu fim, de vreme ce pot să fiu iarăși și iarăși copil, cu toate că sunt un om aproape bătrân?!

Iarna e ca un fel de mamă pentru grâu, chiar dacă nu-i scoate seara ghimpii din picioare, cum mi-i scotea mama mie, are însă grijă, întocmai cum avea mama de mine, să-l acopere cu plapuma când vede că i se închid ochii de somn. Și lui, grâului adică, îi este cam toată iarna somn. D-asta și ninge pe timpul iernii mereu, ca el să nu doarmă cumva dezvelit.

Stă cu capul vârât sub plapumă, spre deosebire de mine, care țin capul afară, ca să pot vedea pe fereastră dacă mai ninge, iar atunci când ninsoarea se oprește, să pot fugi până la marginea satului, de unde începe câmpul, ca să mă uit la plapuma de zăpadă sub care știu că se găsește somnul lui și tot acolo i se găsesc, cât vezi cu ochii, și visele, poate că unul dintre aceste vise e despre mine, deoarece și eu îl visez deseori pe el.

Se face în visul meu că grâul e, ca și mine, copilul părinților mei. Prin urmare, doar mi se pare că sunt singur la părinți. Numai dacă n-ar mai fi câmpul verde primăvara, aș fi. Dar n-a existat nici o primăvară până acum în care să mă podidească tristețea de-a fi singurul copil al părinților mei. D-aia și-mi este atât de drag să fiu, în ciuda apropierii de bătrânețe, copil!

Nici el, grâul, nu rămâne cu vârsta pe loc. Tocmai ce i-au dat mustățile. A ajuns, cum s-ar zice, ditamai flăcăul. Exact ca mine mai demult.

Și-o să vină vara curând. Și fratele meu o să le dea părinților mei, care sunt și părinții lui, ocazia să fie, acolo, în somnul lor nesfârșit și adânc, foarte mândri de el. Din cauza celei mai grozave și mai mari isprăvi din câte există pe lume, una după care se ia uneori sufletul oamenilor, încercând să-i semene, atunci când e caldă, o ispravă ce se cheamă simplu, dar simplu de tot, pâine!