Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Harismele în Biserică

Harismele în Biserică

Un articol de: Pr. Conf. Dr. Marian Vild - 14 August 2010

În Noul Testament, termenul grecesc charisma, care înseamnă dar duhovnicesc, apare doar de 17 ori, dintre care de 16 ori în Epistolele pauline. La o trecere în revistă a acestor apariţii vom observa că termenul desemnează uneori lucruri absolut obişnuite. De exemplu, în I Cor. 7, 7, căsătoria şi fecioria sunt numite de Sf. Pavel harisme. Termenul charisma nu acoperă însă conceptul de dar spiritual din Noul Testament, de aceea prezenţa acestor daruri nu se limitează la locurile unde acesta apare. De fapt, darurile duhovniceşti sunt desemnate în Noul Testament cu nume specifice. Cele mai cuprinzătoare clasificări le găsim la Sfântul Apostol Pavel, care dă patru liste de harisme: I Cor. 12, 8-10; I Cor. 12, 28-30; Rom. 12, 6-8; Ef. 4,11. Între harismele enumerate aici sunt şi unele pe care le întâlnim şi astăzi în Biserică la tot pasul, deşi nu le numim harisme: darul ajutorărilor, darul cârmuirii (I Cor. 12, 28), de asemenea, printre harismatici găsim pe: evanghelişti sau binevestitori, păstori, învăţători (Ef. 4, 11). Din Romani 12, 7-8 înţelegem că existau: slujitori, învăţători, îndemnători, milostivi, întâistătători. Observăm, aşadar, pe baza textelor amintite succint, că, potrivit Noului Testament, nu putem reduce înţelegerea harismelor din Biserică la darurile speciale (vorbirea în limbi, tămăduiri, profeţii etc.), ci cercul trebuie lărgit, în el incluzându-se atât harisme comunitare, precum: darul învăţării sau al predării, al milosteniei, al mângâierii, al propovăduirii, cât şi cele personale, cum este cel al căsătoriei sau al celibatului. În acest sens, Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeşte în Catehezele sale de Duhul Sfânt care lucrează în cei botezaţi, harisme pe care el le numeşte "virtuţi".

În ceea ce priveşte harismele spectaculoase, şi aici se cuvin câteva precizări. Harisma Apostoliei, care apare prima în unele liste ale Apostolului Pavel, a fost, evident, o harismă unică. Deşi creştinii nu au mai avut harisma apostoliei în acest sens, Biserica este "apostolică", adică "întemeiată pe temelia proorocilor şi a apostolilor" (Ef. 2, 20) după cuvântul paulin. Profeţia, ca rod al iluminării dumnezeieşti, subzistă în Biserică în înţelesul de bază al acesteia, acela al sancţionării păcatului şi al chemării la împlinirea voii lui Dumnezeu. În acest sens mai larg, Biserica prin membrii ei şi-a manifestat întotdeauna vocaţia profetică. Însă harisma profeţiei există în Biserică şi în înţelesul secundar de înainte-vestire, şi exemplele în acest sens abundă în literatura părinţilor pustiei, în cea filocalică sau în vieţile sfinţilor. Cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei (I Cor. 12, 8) sunt harisme permanente în Biserică, înţelese ca teologie discursivă şi trăire mistică (Chiril al Alexandriei, Sf. Ioan Damaschin, Teofilact al Bulgariei). Vorbirea în limbi şi tălmăcirea se manifestau în Biserica primară în cadrul cultului (cf. I Cor. 14, 26-32). Odată cu dezvoltarea acestuia, anumite manifestări harismatice s-au limitat la viaţa duhovnicească a fiecăruia. În acest sens găsim foarte multe referinţe în literatura filocalică, chiar dacă nu vizează explicit vorbirea în limbi. Mai adăugăm aici faptul că Apostolul Pavel dedică capitolul 14 al Epistolei I către Corinteni glosolaliei, pentru care corintenii aveau o preferinţă. Apostolul se străduieşte, fără să conteste acest dar, să potolească entuziasmul lor şi să îi cheme la o abordare matură (nu fiţi copii fără de minte, v. 20) spre folosul comunităţii şi în bună rânduială. Stabilind o oarecare ierarhie, Apostolul aşază în fruntea virtuţilor dragostea care "nu cade niciodată" (13, 8). Se pare că acest corectiv adus de Apostol a adus roade, şi aşa cum putem constata din literatura creştină, Biserica a operat o schimbare de accent, astfel încât, fără ca harismele să dispară, virtutea dragostei, care este totodată şi smerenie, şi jertfă, este pusă în prim-plan. Aşadar, harismele nu au dispărut, pentru că sunt inerente vieţii Bisericii, şi slujesc în continuare în diferite forme (nu întotdeauna spectaculoase) la "zidirea Trupului lui Hristos" (Ef. 4, 12).