Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Ideea creştină: Tăcerea ucigaşă

Ideea creştină: Tăcerea ucigaşă

Un articol de: Monica Patriche - 18 August 2007

Ne temem de singurătate, afirmăm că lipseşte iubirea, că nu suntem la Masa Cinei Celei de Taină. Nici măcar în rolul lui Iuda nu suntem, care a avut cinstea de a fi ucenic al Iubirii. Creăm surogate ale fericirii şi nu mai ştim să deosebim lumea desfătărilor de lumea harului.

Ce anume ucide iubirea? Moartea ţine de o imobilitate a trupului neînsufleţit. Priveşti chipul cel altădată iubit şi observi că trăsăturile lui au devenit împietrite, zâmbetul s-a transformat într-un imobilism crispat, totul s-a retras în materia pământie nelucrată de mâinile iubitoare ale cuiva, peste care nimeni nu a suflat suflare de viaţă. Cum spune Arghezi despre Adam că Dumnezeu „l-a făcut, cum am aflat,/ cu praf şi niţeluş scuipat“ („Adam şi Eva“). Fără a fi „niţeluş scuipat“, chipul celui iubit rămâne doar praf – pe care îl spulberă uitarea în cele patru colţuri de lume.

Nu avem noi, românii, menirea de a fi cuceritori ai lumii. Din poveştile noastre se vede: Făt Frumos alerga după un suflet. Pe chipul Ilenei Cosânzeana este zugrăvită frumuseţea sufletului ei. Făt-Frumos primea pe deasupra şi împărăţia – ca dar de nuntă de obicei – dar acest lucru era doar „pe deasupra“. Chipul iubit are o frumuseţe care poate declanşa o acţiune de basm: aflată la graniţa dintre lumea aceasta şi cealaltă.

Frumuseţea chipului ţine de ceva feciorelnic, de o păstrare în puritate. Asta exprimă, de exemplu, povestea „Fata din dafin“, în care fata e „de soare nevăzută, de vânt nebătută, de voinic nesărutată.“ Dafinul se deschide să primească fata înapoi, după o călătorie în afară, chiar dacă a văzut-o soarele şi a îmbrăţişat-o vântul. Sărutul bărbatului, însă, face ca dafinul să nu se mai deschidă şi fata este nevoită astfel să călătorească pentru a-şi căuta şi găsi iubitul.

Chipul celuilalt este deci chip al iubirii şi al virtuţilor. Poate astfel să îţi fie oglindă şi să te regăseşti în el. Dar în aceeaşi măsură îl poţi ucide – în măsura în care ucizi iubirea sau ucizi virtuţile. Şi cum ucidem? Bogăţia şi viaţa unui suflet sunt de a avea „trebuinţă“ de cel iubit („Cântarea Cântărilor“). Unul dintre modurile de a ucide este prin tăcere.

Cuviosul Daniil de la Rarău vorbeşte despre faptul că nu trebuie să încuiem cuvintele în noi înşine, să nu pecetluim mişcările inimii când sunt sincere. Altfel, răceala noastră pricinuieşte aceeaşi pagubă celuilalt. Celălalt are dreptul la rostirea sentimentului de dragoste. „Emoţia ta“, spune el, „nu este proprietatea ta, ci a altuia; rostirea acestei emoţii e bunul lui, fiindcă în emoţia ta, tu aparţii celui ce îi este cauză şi tu câştigi conştiinţa întrucât aparţii aceluia.“ Nu avem dreptul să îl rănim pe celălalt strângând buzele, astfel încât nimic să nu iasă…

Dar uneori noi, nu numai că tăcem, dar îl întâmpinăm pe celălalt cu cuvinte aspre, dure – dureroase pentru aşteptarea lui. Când îl hrănim pe aproapele nostru cu pietre, nu cu pâine, mai suntem noi asemenea Tatălui Ceresc? Ce garanţie îi dăm noi atunci, ce promisiune a unei vieţi fericite, când nu suntem în stare a-i spune un cuvânt, atunci când are nevoie de el? Şi credem că nu ne va pedepsi nimeni pentru durerea pricinuită unui suflet devenit vulnerabil prin iubire? Această tăcere echivalează cu moartea sufletului, cu moartea iubirii.

Îmi amintesc scena finală din „Idiotul“ lui Dostoievski, când este găsit Rogojin – ucigaşul Nastasiei Filippovna – lipsit de cunoştinţă şi scuturat de febră. Uneori ţipa şi delira, iar prinţul Mîşkin, lângă el, îl dezmierda. Apoi prinţul a început să nu mai înţeleagă întrebările şi să nu mai recunoască persoanele. Doctorul lui, văzându-şi pacientul, ar fi dat descurajat din mână şi ar fi spus că e idiot.

Impresionant acest final. Nastasia Filippovna a fost ucisă cu cuţitul, sub sânul stâng. Pe cămaşă nu a curs sânge decât cât ar încăpea într-o jumătate de lingură. A avut un fel de hemoragie internă. Asta se întâmplă dacă lovitura nimereşte de-a dreptul în inimă. Nastasia Filippovna e prezentată la începutul cărţii ca fiind o femeie foarte frumoasă.

A fost ucisă frumuseţea. Loviturile tăcerilor noastre au lovit-o de-a dreptul în inimă. Şi nici o picătură de sânge nu curge pe cămaşa tăcerii.

Nu mai suntem noi cei care căutăm frumuseţea unui chip şi salvarea lui. Sfântul Atanasie cel Mare defineşte chipul lui Dumnezeu întipărit în om nu numai în existenţă, ci şi în capacitatea de cunoaştere: Dumnezeu „le-a dăruit oamenilor ceva mai mult; adică nu i-a creat pur şi simplu ca pe nişte animale neraţionale (necuvântătoare), ci i-a făcut după Chipul Său, împărtăşindu-le ceva şi din puterea Cuvântului Său, pentru ca, fiind un fel de umbre ale Cuvântului şi fiind raţionali (cuvântători), să se poată menţine pururea în fericire, trăind în rai viaţa cea adevărată, şi anume a sfinţilor.“