Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ierusalimul armenesc

Ierusalimul armenesc

Un articol de: Elena Dulgheru - 27 Ian, 2018

Ierusalimul - vechiul Ierusalim - nu e un singur oraș, ci mai multe orașe suprapuse, care nu se întâlnesc unul cu altul” - explică Dmitri Brickman, cel mai subtil observator vizual al Ierusalimului, din câți am cunoscut, și simțim că are dreptate. „Există un Ierusalim al evreilor, altul al creștinilor, altul al palestinienilor, al armenilor... Ați văzut vreodată vreun arab să intre în cartierul evreilor sau al armenilor? Fiecare are rețeaua sa de străzi și locuri preferențiale care nu se întâlnesc între ele.” Nu ne-am gândit până acum la asta, dar simțim că are dreptate.

Este greu să realizezi acest lucru ca turist după doar câteva zile de peregrinat prin oraș, dar acum începem să înțelegem dedesubturile acelor schimbări bruște de peisaj și de atmosferă la trecerea unui anumit gang, la cotitura neașteptată a unei străzi, ori la urcarea a nu mai mult de câteva trepte pe un vechi pavaj șerpuit între două ziduri, schimbări care-ți tăiau respirația și te amețeau. Pentru că nu doar lumina se schimba, dar parcă și murmurul limbilor vorbite în jur, și viteza de mers a oamenilor, poate că și data afișată pe ceasurile de mână și pe telefoanele acestora... De ca și cum te-ai plimba cu liftul printre etajele nenumerotate ale unei mine vechi, schimbând mereu altitudinea...

Te simți pietonul unui complicat labirint spațio-tem­poralo-lingvistic ori că te plimbi în culisele multietajate ale unui mare teatru necunoscut, ale cărui hotare nu le cunoști, teatru animat de mai multe trupe actoricești, care își au, fiecare, orele lor bine stabilite de joc și nu prea se intersectează unele cu altele, după o regulă de toți acceptată. Încălcarea acestei reguli înseamnă sânge, înseamnă război. Simți că mai sunt și alte reguli nescrise la fel de importante, pe care va trebui să le descoperi singur, dacă asta nu te va costa prea mult, ori vei trece pe lângă ele cu nonșalanță, așa cum fac atâția turiști. Asta e „multiplicitatea Ierusalimului!”.

Într-un asemenea labirint, doar îngerul pelerinilor te poate ajuta. De fapt, pe el te-ai bazat întotdeauna. El ți i-a scos în cale pe rătăcitorul Andronic, pe părintele Bogdan de la Paris, pe doamna Petrina de la Iași și pe artistul fotograf Dmitri Brickman din Tel Aviv. Fiecare ți-a dat cheița fermecată de care aveai nevoie la momentul respectiv. Cu siguranță că ai primit și alte ajutoare – de la îngeri, sfinți, oameni necunoscuți - care te-au ferit de minotaurii ascunși în capcanele labirinturilor.

Oricum, într-un labirint este bine să ai o hartă și un înger păzitor, adică o călăuză. Acum, călăuza este Dima Brickman, el deține și harta. Un fotoreporter care a surprins pas cu pas Ierusalimul în pulsațiile și afectele lui cele mai intime devine el însuși o hartă. Pe această hartă vie ne poartă Dima Brickman când străbate cu pas sigur forfota de tineri gălăgioși înfășurați în steagurile Israelului, care își sărbătoresc orașul, spre a ne aduce în ținutul său de inimă: Ierusalimul armenesc.

Și deodată se face liniște. O liniște a altui tărâm. Nu trecem mai mult de două-trei coturi de stradă și zumzetul tinerilor evrei dispare, de ca și cum n-ar fi existat niciodată. O stradă scurtă și dreaptă, numită a Patriarhiei Armene, ne conduce în curtea largă a Mănăstirii Sfântului Apostol Iacob, întemeiată în secolul al IV-lea de Sfântul Grigorie Luminătorul. Aici e sediul Patriarhiei Armene. E lăsatul serii și nu vezi țipenie de om. Lumina superbă a apusului unge zidurile măcinate de vremuri cu mirul căldurii solare. O tăcere din altă lume ne vorbește din pietrele zidurilor. Mănăstirea găzduiește în curtea sa Catedrala îSfântul IacobÎ, o bibliotecă, o școală de traducători (numită „a sfinților traducători”), chilii, locuințe; toate sunt îngrijite, dar nu dau nici un semn că ar fi locuite. Alături, curtea, la fel de ­pustie, a Seminarului Teologic, în fața căreia, în sfârșit, doi adolescenți. Singurele suflete vii din cartier! Toate porțile sunt închise. Ai senzația că aici viața se trezește doar la anumite ore, bine stabilite. În rest se tace. Este marea tăcere armeană, pe care am întâlnit-o și la Ecimiadzin și în toată Armenia: o tăcere a evlaviei față de litera scrisă, a multimilenarei culturi învelite între fațetele pietrei măiestrit șlefuite, a demnității, a îndârjirii naționale, a tragismului istoriei, a...