Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ierusalimul. Note de pelerinaj: „Și pietrele vor striga!”

Ierusalimul. Note de pelerinaj: „Și pietrele vor striga!”

Un articol de: Elena Dulgheru - 03 Feb, 2018

Ieșim din curtea pustie a Seminarului Teologic armean, trecem prin­tr-un portic scund și ajungem într-o curte minusculă cu garduri groase de piatră, cu totul părăsită, unde ne întâmpină un măslin cu coroană bogată: este măslinul de care a fost legat Hristos înainte de a fi interogat - ne explică Dmitri Brickman. Măslinul, vechi de două milenii, dar încă robust, este cunoscut ca făcător de minuni. Nici o plăcuță indicatoare, nici un plan al sfântului locaș nu oferă lămuriri pelerinilor. Dacă ai venit cu lecțiile făcute de-acasă, e bine, dacă nu, bazează-te pe „îngerii păzitori”!
Urcăm pe o scară abruptă, săpată în zid, pe acoperișul unei case tipic evreiești, probabil, ca cele menționate în Biblie. N-am mai urcat din copilărie pe aco­perișuri. Pentru câteva clipe ne simțim copii. Coborâm în altă ­curte interioară, la fel de modestă și strâmtă. Pare nelocuită de ani buni: o ascunzătoare perfectă pentru visători și poeți! Aici, spune Dmitri, fusese găzduit de un prieten al său, preot armean, pe când realiza albumul de fotografii „Umbrele Ierusalimului”. În jur, doar cer luminos, piatră albă, acareturi modeste și simple și o neasemuită liniște. Pare locul ideal pentru iubitorii de ascun­zișuri! O mulțime de refugiați armeni în timpul genocidului din Turcia și-au găsit adăpost între aceste ziduri înguste, dar, se pare, foarte încăpătoare pe dinăuntru. Dar câte locuri de felul acesta nu ascunde, oare, ­Vechea Cetate?

Am ajuns astfel la mica, dar importanta biserică-mănăstire a Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Aici a fost casa Marelui Preot Ana, unde a fost adus Mântuitorul spre a fi judecat. Hramul bisericii-mănăstire este legat de un semn ceresc apărut în momentul pălmuirii lui Hristos de către un slujitor al lui Ana: cerul s-a deschis, arătând cum arhanghelii, de mâhnire, își acoperă fața cu aripile... Câteva fresce în culori pastel, nerestaurate, străjuiesc pe sectoarele sferice, de o geometrie perfectă, ale scundei cupole, evocând bunul gust duhovnicesc al unor vremuri apuse. Biserica e foarte veche, datează din secolul I, când a fost construită de Elena, soția regelui Abgar al Armeniei (primul rege armean creștin vindecat de lepră cu o mahramă pe care Hristos Își imprimase chipul, neputând veni personal să îl vindece, așa cum regele îl rugase).

În zidul curții interioare a Mănăstirii Sfinților Arhangheli se află un bloc de piatră în forma unei guri căscate, supranumită „piatra Osana”. Nu îl observi ușor și, iarăși, nici o plăcuță indicatoare nu te ajută. La intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, când era aclamat cu strigătul „Osana”, fariseii I-au cerut să închidă gura poporului, dar Iisus le-a răspuns: „Dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga!” (Lc. 19, 40). Tradiția spune că pietrele, asemeni unor uriași cuminți, ză­vorâți în materie, au ascultat atunci de cuvântul Mântuitorului. O imagine grăitoare cât două milenii de teologie! La Ierusalim toate pietrele vorbesc, mai mult ca oriunde. Dar să vezi întrupat strigătul mut de proslăvire a Domnului într-un bloc de piatră neșlefuită, e la fel de copleșitor cu a vedea munții mișcându-se prin puterea credinței. Doxologie în piatră. Copleșitor și usturător. Căci vedem, ca mărturie peste veacuri, cum „credința pietrelor” este, uneori, mai mare ca cea a oamenilor...

În drumul spre casă păstrăm în noi, ca pe un ulei sfânt, acest duh al nobilei tăceri armenești. Ar mai fi multe întrebări de pus, dar le lăsăm, spre a nu știrbi frumusețea ce am cules-o. E seara târziu, rumoarea tinerilor evrei s-a risipit de pe străzi și s-a concentrat în câteva colțuri ale orașului, unde au loc concerte în aer liber. La metoc, prietena noastră de la Iași ne povestește că, întorcându-se acasă ca să lase niște cumpărături, a fost nevoită să rămână toată ziua pe loc, potrivit directivelor stricte de securitate din perioada vizitei prezidențiale americane, când nici un civil – turist sau localnic – nu avea voie să umble pe străzile Vechii Cetăți. O zi de recluziune forțată! Doamna Petrina a suferit pentru o zi experiența zăvorârii, dar nu e deloc revoltată, pentru că a citit acatiste, precum și din volumul gros pe care-l cară peste tot cu ea: Pelerinaj la Mormântul Domnului de ierom. Ioanichie Bălan. Fiecare își află la Ierusalim calea sa. Important este să nu te revolți și să primești ca de la Dumnezeu orice ți s-ar întâmpla. (Va urma)