Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Ierusalimul. Tainele Mănăstirii Sfintei Cruci

Ierusalimul. Tainele Mănăstirii Sfintei Cruci

Un articol de: Elena Dulgheru - 10 Mar, 2018

Coborâm de pe Sion cu tolba plină, conștienți că nu am adunat decât câteva firimituri din bogăția insondabilă a acestui munte. În pofida devastărilor năvălitorilor - când romani, când turci sau persani, dar și cruciați -, care au ras de atâtea ori Ierusalimul, făcându-l una cu pământul, vatra Sionului a rămas; sub imperii și guvernări diferite, chiar de religii diferite, dar a rămas. Căci Sionul e chintesența civilizației ebraice. Dar ce puțin din toate acestea ajunge până la pelerinul grăbit! Ignoranța te face superficial sau insensibil la adâncimea tainelor. Iar aici, pe Sion, ca în toată Țara Sfântă, oricât te-ai fi pregătit înainte, nu ai cum să nu te simți ignorant. Riști să te încurci în slalomul printre vestigii străvechi și mistere, a căror identitate a fost mai mult sau mai puțin coruptă de interminabilele războaie și împropriată după bunul plac când de un cuceritor, când de altul. Pe Sion trebuie mai întâi să știi, ca apoi să simți și să înțelegi. Chiar dacă la un moment dat uiți totul, trebuie să ai de unde uita! Altminteri pleci cu tolba aproape goală.

Astfel că și noi „ne-am plinit tolba” nu atât de la Foișorul Cinei de Taină, a cărui arhitectură nu evocă nimic din emoția sobră a „euharistiei primordiale” ori din teofania covârșitoare a Rusaliilor, nici de la Capela Adormirii și nici de la absconsul Mormânt al lui David, ci ne-am plinit-o în piațeta îngustă, mărginită de toate aceste locașuri, la auzul taifasului dintre un tânăr prinț și un bătrân cerșetor, uniți de iubirea de muzică și de străini. Iată, ieșită în stradă, dragostea de oameni - agapis -, la care ne-a chemat, din Foișorul Apostolilor Săi, Dumnezeu!

O căutasem între relicvele din muzee, dar ignoranța sau superficialitatea ne-a făcut să o scăpăm printre degete. Atunci Dumnezeu ne-a arătat-o într-o formă mai concretă și mai accesibilă, la doi pași de noi! Abia acum o vedem! Cu tolba plină coborâm de pe Sion, muntele Domnului și al lui David și muntele Bisericii lui Hristos! De aici, de pe muntele Cinei de Taină și al Rusaliilor, se revarsă ființa omului celui nou, născut din sângele lui Hristos și legănat de harfa lui David.

În câteva minute, autocarul coboară dealul domol către vest și ne aduce într-o vale mănoasă și largă, în fața zidurilor roase de vremuri, dar inexpugnabile ale unei maiestuoase mănăstiri fortificate, pe care o identificăm după numele străduței care ne duce până în pragul intrării: Șota Rustaveli. Este Mănăstirea georgiană (astăzi grecească) a Sfintei Cruci, construită, conform tradiției, pe locul copacului sădit odinioară de Lot, din care a fost făcută crucea răstignirii lui Hristos. Se spune că rădăcina copacului se află aici, într-o modestă capelă subterană, înconjurată cu o rozetă de alamă și acoperită cu o lespede de marmură.

Pe pereții capelei și deasupra portalului de intrare în biserica mănăstirii, icoane vechi în stil popular ilustrează istoricul copacului Crucii, pe care acum îl aflăm: Lot fugind din Sodoma; Lot primind de la unchiul său, patriarhul Avraam, trei lăstari (de măslin sau de pin, de chiparos și de cedru); Lot plantând lăstarii, apoi udând copacul numai cu apă din Iordan (cum spune legenda); tăierea copacului și cărarea lemnului spre Golgota; pironirea pe Cruce a Mântuitorului și Răstignirea.

Ce sfâșietoare și înălțătoare, în același timp, istorie păstrează acest loc! Nici nu știi dacă cu durere sfântă sau cu bucurie nepământeană să te închini în acest locaș, care consemnează, ca peste tot la Ierusalim, atâta suferință, dar tot atâta sfințenie.

Mănăstirea a fost construită de georgieni în secolul al IV-lea, probabil chiar de primul rege creștin al Iviriei, Mirian al III-lea, pe vremea împăratului Constantin cel Mare, care i-ar fi făcut cadou valea respectivă cu ocazia pelerinajului aceluia la Locurile Sfinte, după convertirea sa, împreună cu toată ­Georgia, la creștinism. Chiar dacă ansamblul a fost distrus și reconstruit de mai multe ori, el păstrează vechea arhitectură bizantină, cu impozanța ei aspră și trainică. (Va urma)