Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Iisus Hristos sau înveşnicirea timpului

Iisus Hristos sau înveşnicirea timpului

Un articol de: Pr. Nicolae Achimescu - 12 Ian, 2013

În această viaţă pământească, mai largă sau mai scurtă pentru fiecare dintre noi, ne aflăm încă sub imperiul timpului, într-o căutare şi tensiune permanentă spre viitor, spre o altă ţintă (Filipeni 3, 14). Şi acest lucru ne confirmă că nu avem în noi suficienţa existenţei noastre niciodată în timp, că noi am fost creaţi spre eternitate. Nu avem şi nu vom avea parte de o linişte definitivă sau prelungită în momentul prezent atâta vreme cât trăim într-o viaţă efemeră, adică în timp. Din perspectivă creştină, subliniază părintele profesor Dumitru Stăniloae, momentul prezent reprezintă un moment orientat totdeauna spre viitor; el nu este un moment exclusiv prezent. De altfel, noi nici nu avem un prezent desăvârşit, întrucât suntem departe de a avea în noi o viaţă desăvârşită infinită. Doar Dumnezeu, existenţa desăvârşită sau principiul existenţei supreme, este şi are un prezent veşnic. Aceasta nu înseamnă că noi trebuie să abandonăm orice activitate, să ne detaşăm de propriile fapte, dar trebuie să avem în vedere că fiecare faptă a noastră, deşi imediată, ţinteşte spre viitor, este întinsă spre viitor, ca şi noi înşine, care trăim în prezent, dar în permanenţă suntem orientaţi spre viitor. Dacă renunţăm la perspectivă, rămânem încremeniţi în ceea ce suntem, practic suntem morţi, trăim într-o viaţă care înseamnă, în cele din urmă, propriul ei sfârşit.

Nimic din această lume nu există şi nu poate exista în afara timpului. În parte, timpul îşi îndeplineşte menirea sa tocmai prin faptul că se împleteşte cu viaţa şi destinul persoanelor, popoarelor, omenirii şi creaţiei în general. Există însă şi o împlinire generală a timpului în întregul său, şi anume prin coborârea în el, în interiorul lui, a însuşi Fiului lui Dumnezeu ca om. De fapt, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Învierea lui Hristos, timpul se împleteşte şi se desăvârşeşte până la maximum; el se umple de întreaga putere dumnezeiască, pentru ca oamenii să poată folosi, chiar trăind în timp, spre a ajunge, trăind în el, la viaţa veşnică, sau să se întâlnească şi să conlucreze chiar în el cu Dumnezeu Cel Veşnic. Practic, timpul a fost pregătit dinainte în acest sens de către Logosul lui Dumnezeu şi el va rămâne în acest rost şi după aceea, pentru ca oamenii care vor urma să se împărtăşească din această împlinire a lui şi să înainteze, astfel, spre viaţa de dincolo de timp, spre veşnicie.

Coborârea lui Dumnezeu în timp, iar apoi Învierea şi Înălţarea Sa la cer cu trupul reprezintă apogeul "împlinirii" sau desăvârşirea timpului şi vieţii temporale. W. Küneth subliniază în acest context că realitatea lui Hristos Cel Înviat este timpul nou, adică nu o eternitate atemporală şi o supratemporalitate distanţată radical de această lume, ci un timp adus la desăvârşire, un timp împlinit.

În Iisus Hristos, timpul îşi regăseşte, în fond, centrul şi totodată calea spre centru. Înainte de Hristos, istoria se îndrepta şi curgea spre El, fiind astfel orientată mesianic. De altfel, această perioadă reprezintă timpul prefigurărilor şi aşteptării. După întrupare, totul se interiorizează, totul e dirijat într-un singur sens, prin categoriile "golului" şi "plinului", ale "absentului" şi "prezentului"; ale "neîmplinitului", singurul conţinut real al timpului fiind prezenţa lui Hristos de-a lungul creşterii Sale. Hristos a fragmentat acel continuum istoric linear, dar nu a abolit timpul însuşi; l-a deschis doar: "Şi Cuvântul trup s-a făcut" (Ioan 1, 14). "Dumnezeu S-a făcut vremelnic, pentru ca noi, cei supuşi timpului, să devenim veşnici", spune Sfântul Ilarie, arătând astfel că temporalul culminează în etern încă din această viaţă pământească. Hristos nu distruge, prin urmare, timpul, nu-l anulează, ci îl împlineşte, îl revalorizează, îl corectează, îl răscumpără şi îl înveşniceşte. Adevăratele evenimente din istorie nu mai sunt nicidecum şterse, nu mai revin ciclic - căpătând un caracter antiistoric, ci rămân pur şi simplu în memoria lui Dumnezeu.