Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei Imposibila bucurie

Imposibila bucurie

Un articol de: Nicolae Dima - 01 Iun, 2007

▲ Bucuria subtilă produsă de anunţul câştigării Palme d'Or a fost, cred, simţită de foarte mulţi români ca un succes personal ▲

Nu am avut cum să văd filmul lui Cristian Mungiu, care a câştigat marele premiu al Festivalului de la Cannes, dar abia aştept. Şi nu pentru motivul că aş fi un mare admirator al filmului românesc contemporan (ceea ce nu sunt încă), ci pentru că sunt extrem de curios să văd cum arată pelicula care a reuşit să învingă producţiile unor regizori la care deja lumea se închină ca unor zei vii. Mai este, desigur, şi tema filmului - un avort trăit de o tânără studentă, în anii de glorie ai comunismului românesc - referitor la care mă interesează tipul de abordare. E un film cu tentă politică, ce bate spre condamnarea opresiunii stupide şi oribile din timpul dictaturii? E o dramă personală a femeii care se vede confruntată cu o sarcină pentru care nu este pregătită din nici un punct de vedere? E un imn închinat prieteniei şi rezistenţei prin solidaritate de nivel personal? Sau este toate acestea la un loc? Vom vedea, desigur, atunci când filmul va fi distribuit în cinematografe, vom putea să-l criticăm sau să-l aplaudăm pe Mungiu, din prisma principiului conform căruia, vorba lui Dan C. Mihăilescu, în artă contează enorm esteticul, dar şi valoarea de moralizare (în sens pedagogic) a operei, indiferent care ar fi mijlocul de exprimare folosit de autorul ei.

Însă, în afară de performanţa deosebită a regizorului român, sunt de remarcat două lucruri importante pe care premiul acesta le-a provocat: primul este fiorul de încântare surprinsă care a străbătut mass-media la auzul veştii. Al doilea este încrâncenarea unor jurnalişti de a mânji acest succes cu tradiţionalul noroi aruncat din vârful buzelor, pe ecranul televizorului, sau din vârful peniţei, pe paginile ziarelor. Referitor la prima reacţie pe care am văzut-o în seara de duminică în emisiunile de ştiri, iar apoi în ziarele de luni şi marţi, a fost, evident, că toată lumea s-a bucurat enorm. Vorba lui Cristi Mungiu este antologică: „Sunt fericit că România mai este cunoscută pozitiv în lume şi cu alt prilej decât un meci de fotbal!“. Că românii sunt foarte puţin interesaţi de cinematograf şi mai ales de filmele realizate de români, o dovedeşte numărul derizoriu al spectatorilor care au urmărit marile succese ale ultimilor ani. „Moartea Domnului Lăzărescu“, de exemplu, abia a avut 40.000 de spectatori în România, ceea ce este foarte, foarte puţin în comparaţie cu succesul internaţional de sală şi mai ales de critică al acestui film. Deci nu se poate spune în nici un caz că apetitul pentru cinematografie de înaltă ţinută al publicului român ar fi putut crea o stare de aşteptare încordată referitor la rezultatele jurizării de la Cannes. Dar bucuria subtilă produsă de anunţul câştigării Palme dâOr a fost, cred, simţită de foarte mulţi români ca un succes personal. Probabil că am avut cu toţii sentimentul trăit de cei câţiva moldoveni baricadaţi în Cetatea Neamţului, care au ţinut piept oastei asediatoare a lui Sobieski - unde s-a văzut că nu cantitatea şi numărul contează, ci îndârjirea, curajul, nebunia bine motivată. Atât de importantă este această competiţie, încât ideea de a fi fost câştigată tocmai de un român ni s-a părut incredibilă, de unde şi o anumită derută. De neegalat a fost şi rămâne satisfacţia teribilă că am putut cuceri, dintr-un avanpost artistic, admiraţia lumii, podiumul celebrităţii, locul privilegiat din faţa bliţurilor bezmetice.

Cea de-a doua reacţie pe care am văzut-o/citit-o a fost cea a dezgropării seminţei de scandal. Nimic nu poate face mai mult zgomot mediatic acum, în clipa aceasta festivă, decât a pretinde că ideea filmului premiat este plagiată, nu? Unii ziarişti au preluat informaţia din zbor şi au trântit-o haiduceşte pe pagina ziarului, cu reflexul celui care-şi spune, satisfăcut în propriu-i orgoliu: ţi-am făcut-o şi de data asta! Nu contează că informaţia trebuie întâi verificată, iar abia apoi publicată. Important este scandalul, fie el obţinut chiar prin astfel de metode. Televiziunea, pe de altă parte (vorbesc doar de una din televiziunile de ştiri de la noi), a atacat cum a crezut de cuviinţă: în loc să aducă la masa rotundă din studio oameni care să vorbească despre succesul filmului ca operă de artă, moderatorul a crezut de cuviinţă să vorbească, la doar 24 de ore de la anunţarea câştigătorului de la Cannes, despre acuzaţiile grave legate de finanţările de stat din filmul românesc. Nu spun că o astfel de discuţie nu trebuia provocată, dar spun că, atunci când avem succese, ar trebui să vorbim despre partea frumoasă a lucrurilor. Măcar atunci.

În acest context, nu mă miră rezultatele unui studiu statistic de acum câteva săptămâni, care spunea că românii sunt cei mai stresaţi oameni din Europa, întrucât peste 80% din vizitele la medic sunt motivate de efecte directe sau indirecte ale stresului: când mereu îţi pui pe chip o grimasă rece şi cauţi în orice lucru pricină de gâlceavă, nu faci decât să-ţi transformi viaţa în iad.