Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei În aparenţă

În aparenţă

Un articol de: Alexandru Pripon - 10 Feb, 2013

Fiecare zi aduce, grăbită, un peisaj nou, plin de zbucium şi de zgomot. Suntem spectatori care, dacă nu participă la reprezentaţie, devin ţinta a sute de priviri mirat-dispreţuitoare. Şi aceasta deoarece ni s-au repartizat cele mai ciudate locuri: pe scenă. Implicaţi, cu sau fără voia noastră, în acţiune, avem cu toţii ceva în comun. Suntem prizonierii aceluiaşi scenariu, plin de clişee şi inepţii. Fiecare clipă ne aduce nedorita şansă a unui monolog aproape trist, insipid, sau a unei întorsături de situaţie, decupată neinspirat din tragedia... bufă.

Învăţăm zi de zi să ne luăm tot mai în serios - deşi, uneori, chiar nu este cazul -, identificându-ne cu personajele ale căror roluri le jucăm. Cumva, locul nostru în lume a fost preluat de aceşti străini, roadele unei imaginaţii evident limitate, străini care, trăind printre alte decoruri, mişcându-se şi declamându-şi replicile mereu altfel, mai şi poartă măşti. În permanenţă altele. Câteodată, măştile seamănă chiar cu vechile noastre chipuri. Dar nu mai contează, nu ne lipseşte propria înfăţişare, atât timp cât suntem captivi în aparenţă.

Aici, în aparenţă, nimic nu este aşa cum s-ar crede. De fapt, nimic nu este, nu există, pur şi simplu. Totul se transformă, de la o secundă la alta, potrivit indicaţiilor regizorale. Realitatea ar fi că plutim pe acelaşi ocean, tăcut, aproape nemişcat, înconjuraţi de furtună, în acel incredibil spaţiu calm din centrul dezastrului. Dar, dedicaţi cabotinismului, mimăm, cu nonşalanţă, o existenţă firească, într-un loc banal, potrivit traiului zilnic. Şi doar Dumnezeu mai ştie cine suntem cu adevărat, căci până şi noi am uitat, prea ocupaţi fiind cu transpunerea în viaţă a unui scenariu pe care nici nu îl cunoaştem integral, deoarece ni s-a pus la dispoziţie doar „partea“ noastră.

Privind toată această nebunie, cumva, în ansamblu, s-ar părea că punem umărul la construirea unui soi de univers kafkian, absurd şi apăsător. Univers în care trăim noi şi toţi cei ce ne înconjoară. Porneşte dintr-un punct finit, abscons şi se îndreaptă către nicăieri. Fără grabă, fără popas, fără sens. Incapabili să ne răzvrătim, interpretăm rolul care ne-a fost rânduit, pentru ca, în mult-aşteptatele antracte, să avem dreptul la câteva activităţi (să le zicem) relaxante, parcă tot mai puţine şi mai vulgare.

„Lumea ca teatru“ este un subiect tratat generos în literatură. Omul captiv într-un spaţiu nefiresc - împins la marginea psihozei sau dincolo de ea, ca urmare a unui scenariu genial-malefic -, şi aceasta este o temă des abordată în diverse creaţii artistice. Dar situaţia actuală este cât se poate de reală. Şi întemniţarea în acest decor contrar oricărei logici devine posibilă doar eliminând singurul aspect obiectiv prin Sine din această lume: divinul. Şi singura punte călăuzitoare către Dumnezeu, dincolo de orice modificare a percepţiei umane: Biserica. Întru Hristos şi prin Hristos primim puterea de a privi Adevărul, înţelegându-ne şi asumându-ne rostul în această lume ca fiinţe raţionale şi stăpâne pe propriul destin, propriul parcurs spre îndumnezeire. În afara existenţei harice, ne aşteaptă acest scenariu elaborat în care, cabotini lipsiţi de libertate, jucăm zi de zi un rol absurd, călătorind prin labirintul fără ieşire.

Opriţi-vă o clipă! Gândiţi! Priviţi în jur! Nu cumva aţi mai fost prin aceste locuri, gonind în cerc, potrivit scenariului? Nu cumva sunteţi captivi ai acelui spaţiu imaginar pe care l-am putea numi „în aparenţă“? Nu simţiţi că lipseşte ceva, ceva atât de important, încât v-ar putea aşeza întreaga existenţă pe făgaşul realităţii? Încercaţi să depăşiţi decorurile de mucava. Acolo, departe de această scenă înfiorătoare, dar foarte aproape de noi, este Dumnezeu. Aşteptând, cu duioasă răbdare, să Îi acceptăm ajutorul. Primiţi-L în suflet, cu iubire, şi părăsiţi de îndată labirintul. Acel loc inuman unde secularizarea - indiferent de forma pe care i-o croiesc veacurile trecute, prezente ori viitoare -adaugă noi detalii, aproape veridice, fictivului, maladivului, barbarului univers ce ar putea să poarte un singur nume: în aparenţă.