Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Repere şi idei „În ciuda aparențelor de bunăstare, oamenii suferă din cauza depărtării de casă”

„În ciuda aparențelor de bunăstare, oamenii suferă din cauza depărtării de casă”

Un articol de: Pr. Gheorghe Verzea - 18 Aug, 2019

Pe data de 7 decembrie 1997 se semna actul de constituire a Parohiei Ortodoxe Române Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Padova, Italia. Aceasta este parohia pe care o păstoresc și, în virtutea acestor ani de experiență, mă încumet să aștern pe hârtie câteva gânduri despre activitatea Bisericii Ortodoxe din diaspora, cu precădere despre cea din Italia, țară în care trăiesc de mai bine de douăzeci de ani.

Fenomenul migrației românești în Occident, după anul 1990, știm cu toții că a fost cauzat în special de factori economici, lipsa locurilor de muncă și sărăcia în general. Pe de altă parte era și fascinația pe care țările di vestul Europei au avut-o în cultura vremii de dinainte de Revoluție. Oricum, fiecare român plecat de acasă are istoria lui și, ascultându-i, sunt sigur că din povestirile lor s-ar putea scrie romane de succes.

La început, înainte de intrarea României în Uniunea Europeană și apoi, după eliminarea vizelor de intrare în spațiul european, românii erau puțini. Se cunoșteau cu toții, iar la slujbele de duminică numărul lor rar depășea cincisprezece persoane. La numai câțiva ani după deschiderea granițelor, la sărbătoarea Învierii Domnului, spre exemplu, notăm prezența a mai multor mii de credincioși. Biserica noastră a lucrat și lucrează permanent pentru a veni în întâmpinarea exigențelor pastorale ale românilor din diaspora, în special prin conceptul pastorației de proximitate implementat de Preasfințitul Părinte Episcop Siluan al Italiei și care se concretizează prin înființarea de noi parohii în centrele în care locuiesc mulți rezidenți români. Dacă înainte de Revoluție în Italia erau patru parohii, la sfârșitul acestui an, numărul acestora se va apropia de trei sute.   

Ca specific al unei parohii din diaspora, este de la sine înțeles că ele cuprind persoane de vârstă tânără și medie, persoane active în câmpul muncii. Familii tinere, cu copii, de aceea căsătoriile și mai ales botezurile sunt mult mai numeroase decât în parohiile din România. De fapt, raportul dintre parohiile din diaspora și parohiile din Țară, în ceea ce privește botezurile și înmormântările, este inversat: dacă în Occident sunt multe botezuri și puține înmormântări, în România sunt multe înmormântări și puține botezuri, iar aceasta o spun cu durere pentru neamul nostru.

În ciuda aparențelor de bunăstare, oamenii noștri suferă din cauza depărtării de casă. Caută orice ocazie să se îmbrace în costumul popular. Compară tot ce găsesc aici cu ce era în țară. Si, din cauza dorului, afirmă întotdeauna că ce era în țară era mai bun. Oamenii, mâncarea, apa, aerul, totul…

Copiii născuți și crescuți în Occident, mai ales peste vârsta majoratului, în pofida strădaniilor Bisericii și a părinților de a-i păstra în duhul românesc, cu greu se poate imagina că ei se vor întoarce în România. La fel și părinții lor, care promit că la vârsta pensionării se vor întoarce acasă, le va fi greu să se despartă de copiii încă studenți sau proaspăt căsătoriți și care au la rândul lor copii. Câteva familii, puține, după știința mea, s-au întors în țară. Alții, cei mai mulți, deși „bolnavi” de dorul de acasă, preferă să rămână aici, unde sunt și copiii lor. Problema copiilor este foarte dureroasă, din punctul meu de vedere. Unii, cei născuți aici, se consideră italieni, gândesc în limba italiană și, în funcție de părinți, nici nu vorbesc limba română. Alții, sunt undeva la mijloc, nici integrați total, nici români pe de-a-ntregul.

În acest caz, Biserica poate fi definitorie în a-l ajuta pe copil să își descopere identitatea. Dar, din păcate, de multe ori, părinții sunt puțin disponibili să aducă, duminica, copiii la biserică. Distanțele sunt mari, programul săptămânal este foarte aglomerat... Și totuși, singura șansă a copiilor ca să ajungă la biserică este disponibilitatea părinților.

În acest sens, se simte mult lipsa bunicilor, a celor înțelepți, a celor care au rolul de a-i îndruma pe cei tineri spre cele folositoare vieții. Copiii de aici nu au bunicii lângă ei, să îi învețe o rugăciune, să le spună o poveste seara, la culcare. Cu foarte multă tristețe îi văd pe unii copii care nu vorbesc deloc românește. Și îi întreb retoric pe părinții lor: „Cum se înțeleg copiii cu bunicii, vara, în vacanță?”

Și, vorbind despre acestea, nu putem să nu ne punem problema viitorului. Se vehiculează din ce în ce mai des ideea că diaspora salvează România. Nu știu în ce fel se poate face aceasta. Am observat că diaspora poate schimba soarta votului, dar nu cred că este suficient… Îmi vin în minte cuvintele părintelui Iustin Pârvu care spunea că nici parlamentul și nici guvernul nu poate să schimbe soarta României, ci schimbarea în bine a fiecărui român poate să schimbe modul de a face lucrurile în țara noastră. România se va salva prin credință. România se va salva prin fiecare om în parte, dacă acesta va fi educat în duhul învățăturii creștine. Iar educația se face prin Biserică și prin școală. Așa cum au fost educați bunicii noștri pe care îi admirăm atât de mult și care, deși unii aveau doar câteva clase, compensau școala tradițională cu ceea ce învățau duminica la biserică.

Dacă privim în istorie, marii oameni ai României, cei care au contribuit la dezvoltarea țării, au fost oameni foarte educați, cu credință în Dumnezeu. România este în România și nu în diasporă. Aici avem comunități, parohii, institute culturale, care sunt „insule” de Românie. Dar Țara este acolo unde sunt mormintele strămoșilor noștri.

Aș vrea să închei puținele și smeritele mele gânduri prin a-mi exprima bucuria pe care o simt de fiecare dată când Preafericitul Părinte Patriarh Daniel își amintește de noi în cuvântările prilejuite de marile sărbători. Faptul că Preafericirea Sa arată grija pentru diaspora întărește legătura dragostei dintre noi, cei plecați și Biserica Mamă, în care am crescut și ne-am format.